Orgolii cât Casa Poporului, valoare cât o casă de chirpici

Există în fotbalul românesc un talent special. Nu pentru fotbal. Pentru orgoliu.

Avem orgolii cât Casa Poporului și rezultate care încap într-o casă de chirpici.

Iar când cele două se întâlnesc, obținem exact ceea ce am văzut în România – Bosnia 2-4: o națională făcută praf, un selecționer care recunoaște că a greșit, jucători care par să nu știe exact ce au de făcut și o Federație Română de Fotbal care trebuie să explice, din nou, cum am ajuns aici.

România a pierdut al doilea meci consecutiv în Liga Națiunilor, după 1-2 în Suedia. Cu Bosnia, Hagi a schimbat nouă titulari față de partida precedentă, experimentul a eșuat, iar selecționerul a recunoscut după meci că a greșit.

Și atunci apare întrebarea pe care fotbalul românesc o evită de prea mult timp:

Cât mai putem confunda orgoliul cu valoarea?

Hagi a fost genial. Asta nu înseamnă că Hagi nu poate greși

Să fie foarte clar.

Gică Hagi nu trebuie judecat pentru că a fost Gică Hagi.

A fost un fotbalist extraordinar. Un om care a făcut lucruri pe teren pe care România nu le mai văzuse. A jucat la Real Madrid, Barcelona și Galatasaray, a câștigat trofee și a fost liderul unei generații care ne-a făcut să credem că putem bate pe oricine.

Dar tocmai pentru că știm cât de mare a fost Hagi fotbalistul, trebuie să avem curajul să discutăm despre Hagi antrenorul.

Pentru că valoarea din trecut nu este o garanție pentru prezent.

Iar naționala României nu poate fi condusă de amintirea fotbalistului care a fost Hagi.

Trebuie condusă de antrenorul care este Hagi astăzi.

Iar aici începe problema

Hagi a spus după 2-4 cu Bosnia:

„Un joc usturător, examenul nu l-am trecut, primul vinovat sunt eu, îmi asum.”

Și încă ceva:

„Toate mi le asum eu, am jucat, eu am făcut echipa, eu sunt principalul vinovat.”

Nu poți să-i ceri mai multă asumare decât atât.

Dar poți să ceri explicații.

Pentru că problema nu este că Hagi a greșit o dată.

Problema este că România a intrat în două meciuri oficiale și a ieșit din ele cu două înfrângeri.

Iar împotriva Bosniei, schimbările masive din primul „11” au creat exact impresia pe care o are fotbalul românesc de prea mult timp: că încă experimentăm în loc să construim.

Hagi însuși a recunoscut ulterior că experimentul nu a funcționat.

Și atunci apar „perlele”

Aici ajungem la partea care îl urmărește pe Hagi de zeci de ani.

Pentru că Hagi are o particularitate fascinantă.

Pe teren a fost unul dintre cei mai limpezi oameni pe care i-a avut fotbalul românesc. În fața microfonului, uneori a fost exact opusul.

De-a lungul anilor, declarații precum „Să luăm titlul e imposibil, dar realizabil”, „Viața e frumoasă, dar merită trăită”, „Nu putem să ne ascundem după unghii” sau celebra comparație cu schimbarea antrenorilor precum lenjeria interioară au intrat în folclorul fotbalului românesc.

Unele sunt amuzante.

Altele sunt doar exprimări nefericite.

Dar toate au construit, în timp, imaginea unui om care știe extraordinar de bine ce vrea să spună, însă nu reușește întotdeauna să spună limpede ce vrea să spună.

Și asta nu ar fi fost o problemă atât de mare când Hagi era doar Hagi.

Acum este selecționerul României.

„Lungă și pe a doua”

Una dintre cele mai cunoscute formulări ale lui Hagi a rămas:

„Lungă și pe a doua.”

A devenit atât de celebră încât presa a transformat-o într-o veritabilă „perlă” a fotbalului românesc.

Mai există și „Creativitatea, adică coco”, o altă formulare devenită celebră.

Și poate că toate acestea sunt doar folclor.

Poate.

Numai că există un moment în care folclorul devine simptom.

Iar simptomul este următorul:

România are nevoie acum de claritate.

Nu de discursuri complicate.

Nu de experimente permanente.

Nu de explicații care trebuie descifrate.

Nu de trecut.

Ci de o echipă care să știe exact ce are de făcut.

Jucătorii nu sunt nevinovați

Dar ar fi prea simplu să aruncăm totul în curtea lui Hagi.

Pentru că nici jucătorii nu pot fi transformați în victime perfecte.

În fotbalul modern, un antrenor poate greși primul „11”.

Poate greși sistemul.

Poate greși schimbările.

Dar un fotbalist internațional trebuie să poată câștiga dueluri, să alerge, să gândească, să reacționeze și să aibă personalitate.

Împotriva Bosniei, România a arătat în multe momente ca o echipă care nu știe ce vrea să fie.

Bosnia a fost mai agresivă, mai curajoasă și mai eficientă. România a primit patru goluri, iar începutul de meci a fost dezastruos.

Iar aici nu mai vorbim despre Hagi.

Vorbim despre fotbaliști.

Federația trebuie să răspundă la întrebarea pe care o tot evită

Și ajungem la FRF.

Pentru că Hagi nu a apărut din senin pe banca naționalei.

A fost ales.

I s-a dat mandatul.

I s-a dat responsabilitatea.

I s-a dat încrederea.

Iar Federația trebuie să răspundă la o întrebare simplă:

Care este proiectul?

Nu ce nume are selecționerul.

Nu cât de mare a fost fotbalistul.

Nu câte trofee are în palmares.

Nu câte generații îl iubesc.

Ci:

Cum trebuie să joace România?

Ce construim?

Cu cine?

În cât timp?

Și, mai ales, de ce schimbăm nouă jucători de la un meci oficial la altul?

Asta este o discuție serioasă.

Orgoliile sunt uriașe. Rezultatele, nu

Aici este poate cea mai dureroasă concluzie.

În România avem oameni cu CV-uri impresionante, foști mari fotbaliști, conducători cu experiență, antrenori care au văzut fotbal la cel mai înalt nivel și jucători care evoluează în campionate importante.

Avem orgolii cât Casa Poporului.

Dar când intrăm pe teren, uneori ne întoarcem într-o casă de chirpici.

Și nu casa este problema.

Ci faptul că ne comportăm ca și cum palatul există deja.

România nu are nevoie ca Hagi să fie mai puțin Hagi.

Are nevoie ca Hagi să fie mai clar.

Nu are nevoie ca jucătorii să vorbească mai frumos.

Are nevoie să joace mai bine.

Nu are nevoie ca Federația să găsească încă o explicație.

Are nevoie de un proiect care să poată fi văzut pe teren.

Pentru că fotbalul nu se câștigă din orgolii.

Nu se câștigă din CV-uri.

Nu se câștigă din trecut.

Și nici din „perle”.

Se câștigă pe teren.

Iar după România – Bosnia 2-4, adevărul este brutal de simplu:

am avut orgolii cât Casa Poporului, dar fotbal cât o casă de chirpici.

Și dacă nu schimbăm ceva repede, riscăm ca această națională să devină încă o poveste despre cât de mare am fost, în loc să fie despre cât de bine putem fi.