Ne-am dorit să jucăm cum juca Hagi, dar din păcate jucăm cum vorbește Hagi

Există o ironie teribilă în povestea lui Gheorghe Hagi.

România a avut un fotbalist care nu avea nevoie să explice prea mult. Hagi vorbea cu mingea. O prelua, ridica privirea, vedea o pasă pe care ceilalți nu o vedeau și făcea lucruri pe care ceilalți nu le puteau face.

Astăzi, însă, Hagi nu mai are mingea la picior. Are o echipă de condus și un microfon în față.

Iar diferența se vede.

România a pierdut cu Bosnia, 2-4, în Liga Națiunilor, într-un meci în care selecționerul și-a asumat integral responsabilitatea pentru formula aleasă și pentru rezultatul obținut. „E un examen, nu l-am trecut. Primul vinovat sunt eu, îmi asum”, a spus Hagi după meci.

Este o asumare corectă. Dar nu poate ascunde ceea ce s-a văzut pe teren.

Pentru că problema României nu este doar că a pierdut.

Problema este că, în anumite momente, România a părut să joace exact așa cum vorbește Hagi.

Hagi fotbalistul era genial. Hagi în conferințe a devenit folclor

Să ne înțelegem: nimeni nu poate rescrie istoria.

Hagi este cel mai important fotbalist român al generației sale și unul dintre cei mai mari jucători pe care i-a avut această țară. A jucat la Real Madrid și Barcelona, a fost decisiv pentru România și a construit o carieră pe care foarte puțini români o pot compara.

Pe teren, avea claritate.

În afara terenului, lucrurile au stat deseori altfel.

De-a lungul anilor, presa românească a consemnat o adevărată colecție de formulări devenite celebre: „Important e punctele”, „Omul este o persoană umană”, „Viața e frumoasă, dar merită trăită”, „Nu putem să ne ascundem după unghii” sau deja legendara „Să fie bine ca să nu fie rău”. Aceste formulări apar în mai multe colecții de presă dedicate declarațiilor sale.

Și lista continuă.

„Gicu Grozav e Gicu Grozav. Fiecare om suntem diferiți. El se va identifica cu el însuși.”

Sau:

„Asta se întâmplă dacă în România se schimbă antrenorii ca, mă scuzați, lenjeria interioară, o dată la săptămână.”

Uneori era amuzant. Alteori greu de urmărit. Aproape întotdeauna, însă, era recognoscibil.

Era Hagi.

„Lungă și pe a doua” a devenit mai mult decât o perlă

Poate cea mai bună metaforă pentru ceea ce vedem astăzi este una dintre declarațiile care au rămas în memoria fotbalului românesc:

„Lungă și pe a doua.”

Hagi explica atunci o anumită filosofie de joc, după ani în care echipele sale folosiseră frecvent această soluție. Declarația a devenit atât de celebră încât presa a tratat-o ulterior drept una dintre „perlele” sale.

Și aici apare ironia.

Un fotbalist care ne-a învățat că fotbalul poate fi jucat prin imaginație, prin pase imposibile, prin inventivitate și curaj ajunge astăzi să conducă o națională care, în anumite momente, pare lipsită tocmai de acea claritate.

Nu mai vedem „Hagi” cu mingea.

Vedem uneori „lungă și pe a doua”.

„Creativitatea, adică coco”

Există și alte formulări care au devenit parte din personajul public Hagi.

În 2017, Digi Sport a preluat o altă declarație care a intrat în colecția de „perle”: „Care e calitatea numărul 1 a latinului? Care e? Creativitatea, adică coco.”

Poți râde de formulare.

Poți să o consideri doar o exprimare nefericită.

Dar există o diferență între a râde de felul în care vorbește Hagi și a analiza ce produce Hagi atunci când trebuie să construiască un discurs coerent despre fotbal.

Iar aici devine complicat.

Pentru că naționala nu are nevoie doar de un selecționer care să-și asume vina după eșec.

Are nevoie de un selecționer care să știe foarte clar ce vrea să construiască, cum vrea să construiască și cum îi face pe jucători să înțeleagă acel lucru.

„Nu contează sistemul, contează dinamica”

Înaintea meciului cu Bosnia, Hagi explica filosofia sa printr-o formulare care, în sine, suna foarte bine:

„Nu contează sistemul, contează dinamica.”

Numai că împotriva Bosniei, România nu a avut nici sistem, nici dinamică suficientă.

A primit două goluri foarte repede, a fost surprinsă defensiv și a ajuns să joace într-o stare de nesiguranță care s-a văzut în aproape toate compartimentele.

Iar după meci, Hagi a revenit la aceeași formulă generală: trebuie schimbate lucrurile, trebuie muncit, trebuie construit.

„Avem de construit, de muncit foarte mult.”

Perfect adevărat.

Dar acesta este și cel mai simplu lucru pe care îl poate spune un selecționer după un 2-4.

Întrebarea adevărată este: ce construim?

Hagi își asumă. România are însă nevoie de mai mult decât asumare

După înfrângerea cu Bosnia, Hagi nu s-a ascuns.

„Toate mi le asum eu. Eu am făcut echipa, eu am făcut planificarea, eu sunt principalul vinovat.”

Este probabil cea mai importantă parte a discursului său.

Dar asumarea este începutul, nu soluția.

România are două înfrângeri după primele două meciuri din această ediție de Liga Națiunilor, iar următoarele partide sunt cu Polonia și Suedia.

Nu mai este timp pentru experimente care nu produc nimic.

Nu mai este timp pentru formule pe care jucătorii nu le înțeleg.

Și, mai ales, nu mai este timp pentru ca naționala să pară o echipă care încă încearcă să descifreze mesajul antrenorului.

Ne-am dorit să jucăm cum juca Hagi

Asta este, până la urmă, tragedia acestei povești.

Generații întregi de români și-au dorit să joace fotbal precum Hagi.

Cu personalitate.

Cu tupeu.

Cu imaginație.

Cu acea capacitate de a face diferența într-o secundă.

Hagi fotbalistul nu avea nevoie de explicații complicate. Lua mingea și rezolva.

Hagi selecționerul trebuie să facă exact opusul: să transforme ideile complicate în lucruri simple pentru 11 oameni.

Acolo este adevărata provocare.

Pentru că o echipă națională nu poate juca după o filozofie pe care doar antrenorul o înțelege.

Iar dacă discursul este fragmentat, dacă ideea se pierde între explicații și dacă fotbalul de pe teren nu are identitate, apare cea mai crudă ironie posibilă.

Ne-am dorit să jucăm cum juca Hagi.

Dar, din păcate, uneori pare că jucăm cum vorbește Hagi.

Și poate că aceasta este cea mai mare provocare a lui Gheorghe Hagi în acest al doilea mandat la națională: să facă România să vorbească din nou prin fotbal.

Așa cum o făcea el.

Cu mingea la picior.