Ca să vezi cât de departe e fotbalul românesc…

În România ne-am obișnuit să vorbim despre „proiecte”, „strategii pe termen lung”, „saltul spre Europa” și „cluburi construite ca în Occident”. Se țin conferințe de presă, se fac promisiuni, se lansează planuri ambițioase și se vorbește despre viitor. De multe ori însă, realitatea vine imediat și taie elanul.

În Giulești încă se așteaptă atacantul promis. Se vorbește despre un vârf „bun spre foarte bun”, despre negocieri și despre săptămâna viitoare. Între timp, Rapid joacă fără un număr 9 autentic, iar antrenorul încearcă să găsească soluții din mers.

În același timp, clubul trebuie să fie atent la fiecare cheltuială, la fiecare contract și la fiecare raport financiar, pentru că regulile fair-play-ului financiar nu iartă pe nimeni.

Apoi deschizi presa din Anglia.

Nu citești despre Manchester City. Nici despre Liverpool, Arsenal sau Manchester United.

Citești despre… Coventry City.

Un club proaspăt promovat în Premier League, care este gata să plătească 22,5 milioane de lire sterline, sumă ce poate urca la aproape 30 de milioane, pentru portarul Carl Rushworth.

Atât.

Fără declarații spectaculoase. Fără discursuri despre revoluții. Fără promisiuni care trebuie explicate din săptămână în săptămână.

Pur și simplu fac transferul.

Aici este diferența.

Noi ne consumăm energia în explicații, justificări și promisiuni. Ei își consumă energia în investiții.

Nu este o critică doar la adresa Rapidului. Este imaginea întregului fotbal românesc. Discutăm luni întregi despre transferuri de câteva sute de mii sau un milion de euro, în timp ce un club precum Coventry investește într-un portar o sumă care depășește de multe ori bugetele totale ale cluburilor din SuperLiga.

Poate că, înainte să ne comparăm cu marile campionate și să vorbim despre revenirea fotbalului românesc în elita Europei, ar trebui să privim mai atent unde suntem cu adevărat.

Și poate că cea mai sănătoasă concluzie este una simplă.

Hai să fim ăștia care suntem.