Simt nevoia să împărtășesc cu voi ceea ce a însemnat pentru mine 2019 în termen de alergare. Nu pot spune că alerg rapid de fel, având în vedere standardele internaționale, chiar și în materie de amatori. Însă despre altceva este, în esență, articolul pe care vi-l redau. Bucuria sportului, a mișcării, din punctul meu de vedere, ar trebui să fie în fiecare dintre noi.
Eu am găsit-o în alergare, mai cu seamă pentru că nici nu am fost talentat în vreun sport relevant. Iar în 2019 am reușit să acopăr puțin peste 2400 de kilometri. Adică undeva la 202+ pe lună. Așa că, dacă nu alerg rapid, măcar încerc să alerg mult. De fapt… și asta cu mult este relativă. Niciodată nu știi cât înseamnă, de fapt, mult. Indiferent de domeniu!
Dacă nu alerg rapid, măcar să bag… 303 kilometri în decembrie, am zis
OK, să mă laud puțin, pentru gabaritul meu, pot spune că, totuși, alerg rapid pe suprafețe plate. Să termini un semimaratom în 1:38 și un maraton în 3:39 – ne exprimăm aici în ore – nu e floare la ureche, chiar dacă nici mare filozofie, totuși, nu este. Gândiți-vă numai că la maraton recordul mondial este sub 2 ore și 2 minute. Dacă mă raportez la așa ceva, clar nu alerg rapid.
În decembrie, cum nu am mai participat la absolut niciun eveniment de alergare – atipic, fiindcă am fost la peste 30 în 2019 – am ales să încerc o altă chestie. Anume să alerg peste 300 kilometri într-o lună, pentru prima dată! Mi-au ieșit 303, cu 33 mai mult decât precedentul record lunar, 270, pe care-l aveam de prin iulie. Tot anul ăsta, evident.
Peste 60 de evenimente în trei ani
Despre alergare v-am mai scris și o să vă mai scriu, pentru că eu consider că este o practică pe cât de sănătoasă, pentru orice, pe atât de comodă și extrem de necostisitoare. Numai că acum, la granița dintre 2019 și 2020 sunt un pic egoist, și îmi trec eu puțin în prim plan experiențele.
Cum spuneam, în ultimii trei ani am strâns mai bine de 60 de evenimente la care am fost să alerg. Dintre ele, nouă maratoane, câteva zeci de semi și alte crossuri și curse de obstacole. Fiecare în parte are istoria ei și a venit la purtător cu o experiență unică, de neînlocuit. Până în septembrie 2019 toate au fost în România.
Am așteptat doi ani ca să alerg rapid la Berlin
În toamnă însă a venit momentul pe care îl așteptam de fix doi ani, maratonul Berlinului. O cursă pe care mi-o doream din inimă în palmares și îmi doream neapărat să fie prima din străinătate, pentru că Berlin este, aș putea spune, un oraș extrem de aproape sufletului meu. A fost ca la carte. De acum pot urma curse internaționale fără număr. De fapt, nu, rămân la termenul de… evenimente. E mai corect. Nu am fost într-o cursă, decât cu mine însumi.
Nu sunt sportiv de performanță, nici măcar unul amator cu ceva potențial, ci doar un pasionat care încearcă mereu să învețe și să se întreacă pe sine. Cu toate astea, la Transmaraton și la Bacău am obținut două locuri pe podium, fie și la categoria de vârstă, la care nu visam în veci.
2019, anul Adidas Runners
Evoluția mea din 2019 și perspectivele de creștere progresivă pentru 2020 sunt, în bună măsură, și descoperirii Adidas Runners. Evident, mai întâi minunata echipă din București, alături de care am alergat oridecâteori am putut joia în Herăstrău. Cu mândrie, purtând tricoul negru cu însemnele lor, pe care l-am personalizat în aș fel încât să aibă și însemnele 1923.ro. Mi se pare că ceva aici se leagă. Pe urmă, am dat de frații AR de la Budapesta.
Un loc unde evenimentele specifice comunității sunt chiar mai numeroase, dar, din fericire, gașca este la fel de prietenoasă ca și cea care se reunește, de regulă, la baza Tete-a-Tete din acum rebotezatul parc Regele Mihai… Nu de alta, dar băieții și fetele din Ungaria au trebuit să-și folosească doza suplimentară de bunăvoință, având în vedere că nu le cunosc limba. 🙂
2019, anul în care am descoperit și Spartan
Așa am început să fac antrenamente complexe, mai dese, ajungând în unele zile chiar la două pe zi. Aproape ca sportivii de performanță. Nu, nu trag să-l ajung pe Kipchoge sau pe Jurek. Nici n-am cum la 1.85 metri și 79 de kile, fizic vorbind. Trag pentru că mă simt bine și pentru că văd cum acest tip de activități mă disciplinează și mai mult. Alergarea este baza acum în ceea ce privește activitățile mele din timpul liber, numai că ea începe, ușor-ușor, să fie completată și de alte probe sportive.
Pentru că în 2019 am descoperit franciza Spartan și numai pentru medalie, tricou și povestea din spatele ei ador să merg la acest tip de eveniment. Cu toate că nu vorbim numai despre alergare, ci și despre unele probe fizice de-a dreptul imposibile. Pentru mine cel puțin! Nu e nimic, o să mă dezvolt și aici!
Dacă nu alerg rapid, măcar să nu termin ultimul
Fundația Spartanului a fost pusă, de fapt, în 2017, la Zărnești Challenge. Locul unde a început povestea alergărilor mele montane. Niciodată nu am fost în drumeții. Însă aș merge la maratoane și chiar ultramaratoane montane ori de câte ori am ocazia. Fiindcă ce vezi pe traseu te face să uiți de orice urmă de oboseală sau de disconfort fie fizic, fie mintal… Acolo nu prea am cum să alerg rapid.
Bine… În limita bunului simț, cât să mă mențin în primii 20, 30 sau măcar 50 la sută… Când se poate! Când nu, mai termin și printre ultimii. Din fericire, în ultimul timp din ce în ce mai rar. 🙂 E o senzație nașpa, dar de moment, când vezi că te depășesc o grămadă, însă amintirile rămân și ele sunt, întotdeauna, minunate.
Nico și Maftei, motivatorii ideali
Cum ar putea fi altfel când recordurile personale la 10 kilometri și 21 kilometri pe asfalt am reușit să le dobor datorită încurajărilor venite de la marele Daniel Niculae. Da, și el a început să alerge prin București, la evenimente. Evident că aleargă mai bine decât mine, dar promit să trag și eu mai tare pe viitor! Cert e că fără impulsionările și pace-ul lui și, la 10K și a lui Vasile Maftei, nu mi-aș fi îmbunătățit cifrele. Nu că ar fi grozave, dar pentru mine înseamnă enorm.
Ce frumos când tocmai idolii copilăriei apar în momentele dificile. Pentru că, credeți-mă, la Bucharest Marathon, proba de semi, chiar îmi era infernal de greu când a apărut Nico în peisaj! Alergarea m-a ajutat enorm și continuă să o facă. Nu știu ce îmi rezervă 2020, dar am planuri mari. Pe care în mod cert le voi împărtăși cu voi.
Până atunci, din când în când, o să vă mai povestesc un pic ce să faceți pentru a face cel mai greu pas. Anume acela de a vă ridica din canapea, fotoliu, indiferent de vreme, pentru puțină mișcare. Nu e ușor, însă odată ce veți da de gust, o să vedeți ce mișto e.
Mircea Dominte
