Povestea unui rapidist: seară de mai pe Stadionul Olimpic

Seară de Mai în Parcul Olimpic

Despre mama, despre tata, despre bunicul, despre Rapid, despre ”pensionarul” care dă gol din foarfecă și lob de la 40 de metri și despre West Ham United.

Nu am avut niciodată stare. Încă din burtă i-am dat bătăi de cap mamei, cum îmi spunea când o epuizam cu prostiile pe care le făceam în fiecare zi a copilăriei, adolescenței și maturității mele. După ce mi-am început maratonul de 10 ani în aerul cu esență de drog de la marginea Gării de Nord, mama, draga de ea, s-a resemnat, dându-și seama că:
– Ești bolnav, mamă! Iar pleci la meci? Ai fost și miercuri. La muncă stai pe stadioane, în weekend pe stadioane. Eu ca să te văd trebuie să fiu atentă la cadrele de la televizor și să te identific cum sari cu toți nebunii și înghiți fumul ăla cancerigen de la torțe.
– Păi da, mama, dar știi, meciul de miercuri a fost în Cupă, acum se joacă în Campionat și trebuie neapărat să mă duc. O să fie o atmosferă de neuitat.
– Așa zici mereu.
– Păi dacă așa e mereu?
– Ești dus, măicuță, tu nu ești în toate mințile! Mi-ar plăcea și mie să îmi spui că ieși cu o fată. Dar cine să stea lângă tine când tu ai numai Rapid în cap? Poate să găsești vreo nebună ca tine, că altfel …
Mama ca mama, dar tata are niște replici mortale. Urma el. Repriza a doua:
– Ce faci, bărbate, iar e meci, iar e meci, uh?
– Da, tata, iar. Și trebuie să mă duc.
– Nu ești sănătos, taică! Ai mâncat? Bani ai?
– Da, stai liniștit, e totul ok, spuneam eu alergând prin casă după fular, steag, bagaje de-astea de suporter. Telefonul suna în continuu. Trebuia să ne întâlnim mai devreme mereu să luăm bețe de pexal pentru steaguri pentru că de fiecare dată le lăsam aiurea ori nu aveau loc în mașini la întoarcere. La dus mergeam cu ele scoase pe geamuri. Epic. N-am cuvinte.
Iar acum, dialogul meu preferat cu tata:
– Cu cine jucați?
– Cu Gazul.
– Meci greu. Îmi doresc pentru tine să câștigați pentru că ești copilul meu și știu că suferi, dar e greu, să știi.
– Stai liniștit, tati, joacă Pancu, se ocupă el de victorie și spectacol. Și stii prea bine că eu nu mă duc la meciuri să citesc scoruri pe tabelă.
– A, așa e! Da, du-te, du-te, că joacă tac-tu, să nu cumva să pierzi vreo mișcare. Mai poate pensionarul ăla sau îl bagă doar așa, de dragul tău?
– Tati, tata ești matale, nu Pancu! Și Pancu nu e pensionar. Lasă că vezi matale diseară. Să dai pe Digi de la 9 dacă vrei să te bucuri de un meci și o atmosferă frumoasă.
Ca o completare, Pancu a dat dublă. Una bucată din foarfecă, a doua bucată lob de la 35 – 40 de metri.
– Bine, băi, bărbate. Fugi, că te așteaptă băieții. Zici că ai bani, da?
– Daaa, stai liniștit, nu-mi trebuie nimic.
– Pa, ai grijă printre nebunii ăia și las-o mai moale cu urlatul că iar o să stai răgușit până cu o zi înainte de următorul meci. Îți distrugi gâtul. Plus fumul ăla de zici că va dați singuri foc. Plus că mai și fumezi. Pfoai, Doamne, să vezi ce-o fi iar diseară! Pa!
– V-am pupat, săru-mâna!

ZECE ANI, așa arătau weekendurile mele. Unde voiam să ajung: printre replicile lui mortale, tata mai avea una, cea mai savuroasă pe care am lăsat-o la urmă pentru că vreau să o leg de ceea ce mi s-a întâmplat aseară. În stilul dulce – ironic al tatălui, sună așa:
– Du-te taică, fugi repede, nu mai sta. Trebuia să pleci mai devreme. Du-te că îți face Copos statuie la intrarea principală. O să vezi peste câțiva ani o statuie cu tine ținând fularul deasupra capului exact la intrarea în peluză. Lăsând miștourile la o parte, adevărul e că voi, suporterii ar trebui să fiți cei mai respectați, dar ce să faci cu scârbele alea de Copos și cu ai lui. Păi, eu sunt sigur că voi investiți mai mulți bani în clubul ăla decât nenorocitul ăla. Nu-l mai satură Dumnezeu de câte și-a făcut și pe la mare și pe la munte. Dar deh, aia e! Du-te, bucură-te!

Se enerva rău tata. Nu pe mine că mă duc la meci, dar își simțea copilul nerespectat în raport cu pasiunea pe care o aveam. Încercam să-i explic că pentru mine meciul nu înseamnă să mă duc și să urmăresc jocul și atât. Pentru mine meciul înseamnă acea zi de dimineață până seara. Trezirea cu notificare la alarmă: ”Trezirea, puturosule, azi dă Pancu gol!” Apoi telefoanele cu băieții, organizarea în mașini, în maxi taxi, la ”ia-mă nene!”, apoi cumpărăturile care se rezumau la un singur produs: ”Timișoreana”. De preferat bidoane de 2L. Câteva la fiecare mașină. Drumul pe autostradă plin de cântece, de vișiniu, de bere, de glume, de nerăbdare să ne revedem Templul. Apoi întâlnirile din parc cu ”Bucureștiul”, apoi intrarea la meci, fiorii pe care îi aveam când urcam scările din peluză și vedeam verdele imaculat al gazonului. Prima bătaie de tobă care mă cutremura de emoții. Finalul meciului cu mii de păreri, cronici, discuții, telefoanele de a doua zi, întâlnirea de a doua zi la pub pentru a discuta toate declarațiile din seara anterioară. Plus multe alte mii de detalii, emoții și compania unor camarazi pe viață.

Revenim la replica lu’ tata cu statuia. Bineînțeles că nu am avut niciodată pretenția de a mi se face mie statuie pe Giulești, Doamne ferește! Sunt un simplu suporter. Însă, revenind în prezent, am fost aseară cu prietenul meu, Alex, simpatizant de vișiniu, să vizităm stadionul lui West Ham. A fost ceva spontan. De doi ani, de când îmi fac veacul pe insula asta îmi tot doresc să gust din spiritul lor. De ce-mi place West Ham? Scurt și la obiect: ”Pentru că suporteri adevărați și pentru că vișiniu.” Fără alte detalii. Ajungem în complexul Stadionului Olimpic din Londra și vedem ditai mai OZN-ul cum stă țanțoș, în inima metropolei, cu stema ciocănarilor peste tot pe unde vezi cu ochii. Am vizitat două ore cu gurile căscate. Poze peste poze, comentarii. Ceva ireal, parcă desprins din altă lume. Culmea, coincidență, la intrarea în complex, aud trenul. Glasul roților de tren. A fost deja-vu-ul care mi-a reactivat toate milioanele de amintiri într-o singură secundă. Start melancolie, start emoții. Aveam niște emoții încât simțeam ciocanele de pe stema lui West Ham cum mă lovesc în stomac.

La final, când să plecăm, văd la intrarea principală sute, poate mii de nume gravate. Mă apropii și mă blochez. Nu-mi venea să cred. Numele suporterilor plecați în galeria din ceruri a lui West Ham erau inscripționate în pavele. Gluma lu’ tata mi-a răsunat în cap: ”Du-te, că-ți face Copos statuie!” Gluma nu mai era glumă. Așa ceva există și e real. Nu știu dacă tata știa că există în lume gestul ăsta de recunoștință, dar simțea cum copilul lui merită respect pentru pasiunea pe care o poartă acelui vișiniu. Voiam să-l sun, să-i spun ce mi s-a întâmplat și că mi-e dor de el, dar în țară era târziu la ora aia. Blocat total, mă îndrept mecanic către ieșire, în glasul roților de tren care dădea contrast vișiniului din jurul stadionului. Închid ochii și mi-l amintesc pe bunicul: ”Auzi, Mariusel, cum cântă trenul! Ăsta e Rapidul, puiule! Aici am făcut armata, am muncit la construcția blocurilor de lângă stadion.”

Mă duc la mașină melancolic, fierbând în suc propriu de dor, de ciudă că vorbesc la trecut. Mi-e dor! Și cred că și mamei îi este dor de zilele mele de meci. Trebuie să mă trezesc din vis. Urmează lupta cu traficul londonez. Mmmm, ”infernal” ar fi diminutiv dacă l-aș descrie. Ajung in cameră. Îmi iau tricoul vișiniu pe care e imprimat mesajul ”No Pancu, no party”, oftez si mă arunc în pat, lăsându-mă în voia somnului.

Noapte bună!

Autor: Marius Asavei