Avem plăcerea să vă prezentăm partea a doua a interviului cu Mihai Iosif. Antrenorul Rapidului. V-am oferit deja prima parte a interviului. Cu povestea sa din perioada junioratului şi a anilor în care a jucat la Rapid. Continuăm cu antrenorul Mihai Iosif şi… impresarul! Pentru că puţini ştiu, dar Miţă a colaborat cu Florin Manea destul timp. O discuţie despre amintiri, emoţii şi planuri de viitor. Dar, mai important decât orice, despre Rapid. Un Rapid care este ţinut în viaţă şi datorită acestui om.
Ne-ai spus de meciul cu Chindia, primul în care ai văzut Rapid pe viu. Care-i cea mai frumoasă amintire de pe stadion, ca suporter?
Am fost la atâtea meciuri… Nici nu mai ţin minte la câte! Însă în primăvara lui 1990, la Piteşti, a fost un moment de neuitat. Eram promovaţi în prima ligă. Eu debutasem la echipa mare cu Tractorul Braşov. De data asta, am fost în galerie. Atmosfera a fost fantastică, aşa cum suntem obişnuiţi. Doar că au venit vreo 5000 de rapidişti, totul incendiar. A ieşit şi o bătaie pe acolo. Cei din Piteşti nu ne sufereau. Norocul meu a fost că tocmai mă operasem de apendicită şi încă mă durea. Aşa că am plecat cu 5 minute mai devreme de pe stadion.
Mihai, cum ai descrie suporterii Rapidului?
Rapidiştii sunt suporteri aparte, unici! Indiferent de situaţie ei sunt acolo. Patosul cu care un rapidist discută despre echipă şi iubirea pe care o are pentru acest club nu se aseamănă cu nimic pe lume. Şi nici stadion ca Giuleşti nu există! Iar eu mi-aş dori ca acest stadion să fie mereu plin. Fiindcă acolo este locul fiecărui rapidist. Nu există rapidist mai mare sau rapidist mai mic. Toţi suntem egali! Nimeni nu poate fi mai presus decât altcineva. Iar pentru fiecare fotbalist care a îmbrăcat tricoul acestei echipe, acest aspect trebuie să fie un privilegiu. Eu aşa mă simt, un privilegiat!
Mihai Iosif vorbeşte despre începutul proiectului în L5
Povesteşte-ne cum ai ajuns secund al lui Dan Alexa!
Cu Dan nu mă cunoşteam până acum un an. Bine, ne salutam, normal, din vedere. Mă refer că nu aveam vreo legătură profesională sau de prietenie. Doar ne respectam, aşa cum este normal. Ca şi acum, atunci pregăteam grupa de juniori 2001. După 1-1 cu Dacia Unirea Brăila, Dan Alexa m-a sunat şi mi-a spus să mă prezint la prima echipă. A făcut asta din două motive. Avea nevoie de un om în staff, dar şi pentru că ştia cum lucrez şi cât înseamnă Rapid pentru mine. Şi îi mulţumesc încă o dată pentru încrederea pe care mi-a acordat-o atunci!
Apoi el a plecat la ASA Târgu Mureş principal. A vrut să te ia, dar ai ales Rapid, în liga a 5-a. Cum s-a întâmplat totul?
Păi noi făceam pregătirea pentru Liga 1, aşa cum era normal. Doar promovasem. A venit însă decizia, cu falimentul, cu interdicţia în primul eşalon şi totul părea să se năruiască. A fost momentul în care Horia Manoliu a venit cu propunerea să pornim din liga a 5-a. Am fost de acord şi mi-am dorit să păstrăm spiritul Rapidului viu. Pentru că asta era cel mai important. Nimeni nu a fost obligat să rămână. Cine nu a considerat de cuviinţă că se poate face ceva a putut pleca fără resentimente.
Ce relaţie ai cu Horia Manoliu?
Foarte bună! Avem o relaţie normală, de colaborare pentru a menţine spiritul Rapidului viu! De altfel toţi cei din club colaborăm foarte bine. Vreau să vorbesc aici în special şi de Silvian Dobre, cel alături de care lucrez. Mereu mă consult cu el, facem echipa împreună. Fiindcă el cunoaşte mai bine cei mai mulţi jucători. Având în vedere că grupa 1998-1999 este a lui. Suntem o familie! Şi trebuie să reuşim ceea ce ne-am propus.
Meciul cu Asalt, cel mai frumos pentru Mihai Iosif ca principal
Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le ai ca antrenor?
Cele mai frumoase… Păi în primul rând meciul cu Academica Clinceni, din ultima etapă a sezonului trecut. Când am bătut cu 3-1 în faţa a 10.000 de oameni şi am sărbătorit promovarea. Ce sentimente minunate, Dumnezeule! Apoi, la capitolul amintiri plăcute aş pune meciurile din acest sezon, la care am fost principal (zâmbeşte).
Toate?
Da… toate. Pentru că fiecare a avut intensitatea lui aparte. Emoţiile la fel de mari mereu. Chiar am zis că nu contează dacă jucăm în Liga 1 sau în liga a 5-a. Trăirile alături de Rapid sunt la fel de intense. Bun, să zicem dacă ar fi să aleg dintre meciurile din toamna asta, ar fi cel cu Asalt din campionat. Am bătut cu 8-4, un adversar bun, după ce ne-a condus cu 2-0 în minutul 5. Plus că ne eliminaseră şi din Cupă, aşa că a fost o revanşă nemaipomenită.
Ce trecere de la promovarea în Liga 1, la liga a 5-a…
Da, însă ţi-am spus, trăirile alături de Rapid sunt la acelaşi nivel, indiferent de eşalon. Ah, şi că tot am revenit la sezonul trecut, să îţi mai spun o întâmplare. După meciul de la Călăraşi, din play-off, cu Dunărea a fost înmormântare. Rapid pierduse cu 3-0 şi nu ne ardea de nimic. A doua zi, la ProRapid, Dan Alexa l-a pus pe fiecare jucător să îşi spună punctul de vedere despre acel eşec. S-a făcut un soi de „brain storming”, să nu mai greşim. Atunci am zis că la Rapid se joacă şi pentru glorie. Şi în acele momente mă gândeam la tata, la nea Popică, la nea Teo Codreanu, Dumnezeu să-i ierte! Mari rapidişti toţi, cărora le voi fi recunoscător toată viaţa! Să nu uit de Iliuţă Greavu, de Nae Manea… Ce rapidişti!
Contracte pe un an, dar plătite la timp
Ai fost apropiat şi de Nae Manea?
Mai mult de băiatul lui, Florin. O perioadă am lucrat cu el, în impresariat. Făceam vizionări, de toate. Sigur, el era şeful, el negocia, el lua deciziile, însă îl ajutam cu ce era nevoie pentru ca lucrurile să meargă aşa cum trebuie. Unul dintre marile transferuri la care am colaborat a fost cel al lui Wesley la FC Vaslui.
Am lăsat pentru final câteva întrebări: cea mai fericită amintire all-time alături de Rapid?
Nici ca antrenor, nici ca jucător nu e! Ci ca suporter. Meciul din 2010, Rapid – steaua 5-1, a fost cea mai fericită zi a mea alături de Rapid. Am fost la tribuna a doua atunci, a fost fabulos! O seară de pomină, o fericire imensă. Pe care nu le voi putea uita toată viaţa.
Ce condiţii erau la Rapid atunci când erai fotbalist? De antrenament… financiare…
Până să apară ProRapid mereu a fost greu, iar eu nu am prins ProRapidul. Ne antrenam şi noi pe unde puteam. Pe Laromet, Pasteur, BTA… Ne descurcam… Iar ca bani… Păi nu erau salarii propriu-zise. Se făcea contract pe un an, iar remuneraţia o luai în tranşe, la anumită perioadă. În rest se juca pe prime. Important era însă faptul că banii se plăteau. Cât aveai pe hârtie, atât luai!
Gică Păun, ca un tată pentru Mihai Iosif
Ce amintiri mai ai de la începuturile tale la Rapid?
Aveam mulţi prieteni la secţia de box. Mergeam la meciurile lor, dar şi la antrenamente, să-i urmăresc. O plăcere! Apoi sunt meciurile de handbal, la care mergeam adesea. Asta poate şi pentru că mai făceam antrenamente pe un teren de handbal de multe ori. Pe vremuri era unul, neacoperit, undeva lângă sala Rapid. Şi când nu aveam alternativă mai bună, acolo ne antrenam!
Pe lângă cei enumeraţi, mai sunt rapidişti care ţi-au marcat cariera?
Da, clar! Iar acum vreau să vorbesc puţin despre nea Gică Păun. Când am ajuns eu, în 1982, la Rapid, el era acolo! Cred că are mai bine de 40 de ani de când e la Rapid. Iar acum am privilegiul să lucrez alături de el! Este omul la care ţin cel mai mult, pentru că este ca un tată pentru mine. Mai mult, prin mâinile lui au trecut sute de fotbalişti ai Rapidului, zeci de legende. Este unic! Mă ajută foarte mult, ne sfătuim mereu. De altfel eu am respect pentru tot ce înseamnă rapidist. De la Culae Lupescu sau Ion Motroc şi până la Andrei Drăghia şi Nicolae Vasile! Toţi fac parte din superba istorie a Rapidului.
Şi în încheiere…
O să închei cu regretul că nici tata şi nici unchiul meu nu au apucat să mă vadă antrenând Rapid. Tata chiar mi-a spus să nu mă las până nu ajung antrenor la echipa mare. Şi am ajuns în perioada în care acolo era Dan Alexa! Regret tare mult că nu m-au văzut… Dar în acelaşi timp sunt sigur că de acolo, de Sus, ei mă ocrotesc, mă veghează şi se bucură când mă văd ce fac!
