EXCLUSIV / Interviu eveniment Mihai Iosif I

1
270
iosif
iosif

Mihai Iosif, antrenorul AFC Rapid, are sânge vişiniu. Altfel nu s-ar fi înhămat la o misiune atât de dificilă. Să preia echipa din liga a 5-a, în condiţiile în care putea să fie, bine-mersi, antrenor secund în Liga 1. Unul dintre puţinii oameni care nu au abandonat lupta la greu a acceptat să vorbească pentru 1923.ro. Am stat la poveşti vreo două ore, timp în care tehnicianul a insistat cel mai mult pe povestea de dragoste ce îl leagă de Rapid. Fotbal a început să joace în Giuleşti la 7 ani. Însă cu Rapid ţine dinainte să se nască. Pentru că Mihai Iosif provine dintr-o familie de rapidişti sută la sută. Aici aveţi prima parte a acestui interviu.

Mihai, cum s-a înfiripat dragostea dintre tine şi Rapid?

Nu a fost greu. La noi în familie absolut toată lumea ţine cu Rapid. Sunt născut în Militari, iar cei mai mulţi din acel cartier, în anii ’70-’80 cu Rapid ţineau. Echipa asta e iubită parcă de o eternitate. De toată lumea! Mai pe scurt, sunt rapidist din tată în fiu. Motiv pentru care nu aveam cum să ţin cu altcineva.

Stai puţin, dar cartierul Militari…

Da, ştiu ce vrei să spui. Nu ţinea lumea cu steaua acolo pe atunci, să ştii. Cei mai mulţi tot cu Rapid. Cu ei au început să simpatizeze mulţi după 1986. Că, deh, aşa erau vremurile… Însă când eram eu copil, era nebunie cu Rapid. Pe Giuleşti, Republicii, sau unde mai juca Rapid, acolo era toată lumea!

De fotbal când te-ai apucat?

La 7 ani. Nu mai aveam răbdare, îmi doream din suflet să joc la Rapid. Chiar dacă eram foarte mic. Şi cu toate că la meciuri mergeam cu tata, Dumnezeu să îl ierte!, la fotbal am mers, prima dată, cu bunica mea. În 1982 se întâmpla, îmi amintesc perfect. Problema e că Rapid nu avea în acel moment grupă de ’74. Şi mult timp nu a avut, iar eu eram cel mai mic dintre toţi. În prima lună m-am antrenat cu grupa 1970. Apoi, un an am stat la 1971. Erau cu patru ani mai mari decât mine, iar la acel nivel de vârstă este o diferenţă colosală.

Iosif a debutat sub comanda lui Rică Răducanu

Te-a ajutat lucrul ăsta?

A fost greu, dar m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt aşa cum trebuie. Am sărit apoi la grupa 1972. Unde am şi debutat într-un meci. Era nea Rică Răducanu antrenor. M-am simţit atât de norocos că pot debuta sub conducerea unei legende a Giuleştiului! Fiind aşa mic, apoi am tot urcat. Şi am ajuns la 1973. Acolo am fost coleg cu jucători precum Nae Stanciu, Rontea sau Adrian Motroc.

Ce relaţie ai cu Nae Stanciu?

Este un om senzaţional şi cel mai bun prieten al meu! E şi naşul copilului meu, Sabin, aşa că ce să mai zic? Iar în ceea ce priveşte cariera lui… Este omul cu cele mai multe meciuri jucate pentru Rapid. Alt argument în a-l plasa în prima linie a legendelor din Giuleşti, care ar putea fi? În Nae Stanciu am cea mai mare încredere. Pentru că dincolo de orice este un om foarte corect, care s-a remarcat în viaţă mai ales prin multă muncă şi disciplină. Aşa a reuşit la Rapid!

Să revenim la povestea ta. Când ai văzut primul meci pe Giuleşti?

Oh, nici nu mai ştiu… Însă ţin minte sigur, sigur, că primul meci la care m-a dus tata a fost Rapid – Chindia Târgovişte 1-2 de pe Republicii. Nu mai ştiu din ce cauză nu puteam juca atunci pe Giuleşti… Cert este că tata m-a dus la meci pentru că la ei juca Nicolae Dobrin. A fost singura dată când l-am văzut pe viu. Aveam vreo şase ani. Nu îmi aduc aminte extrem de multe de la meci. Însă ştiu că m-a încântat supermult. Probabil că făcuse un meci mare. Mai ales că ei au bătut.

Mihai Iosif a debutat titular la 15 ani şi a rămas fără tricou

Cum a fost debutul într-un meci oficial?

Superb! În sezonul 1989-1990, la finalul căruia Rapid a promovat, se juca cu junior în teren. Pe final, cu Tractorul Braşov, la ei, am fost băgat titular. Aveam 15 ani jumate. N-o să uit acel meci toată viaţa. Mai ales că după meci am trecut printr-un moment simpatic. „Macara”, un mare suporter rapidist, m-a dezbrăcat de tricoul vişiniu cu numărul 5 şi mi l-a luat. Şi acum mă rog la el să mi-l dea înapoi. Deh, îl voiam şi eu amintire (râde în hohote).

Şi primul meci în Liga 1?

Oho! Cum să uit?! Am şi fotografie cu momentul în care am intrat pe teren. A fost un meci cu Universitatea Craiova, pe Giuleşti, în 1992. Nu făcusem încă majoratul. Mă simţeam nemaipomenit. A fost un vis împlinit, ceva de nedescris. La doi ani de la debut… Evident, în tot acest timp am jucat pentru echipa de juniori. Trebuie să menţionez că antrenori atunci, cu Craiova, erau Gheorghe Constantin, Florin Marin şi Teo Codreanu.

Cea mai frumoasă amintire de la Rapid?

Clar cea din 1994! Am luat Cupa Samsung. Un turneu amical, dar care pentru mine înseamnă mult. Am bătut atunci cu 2-0 Sportul Studenţesc, iar eu am dat unul dintre goluri. Şi a fost o reuşită foarte frumoasă, cu care mă mândresc.

A refuzat Dinamo când era numai un adolescent

Să păstrăm linia amintirilor plăcute…

E cazul, pentru că mai sunt! Am jucat tot junioratul doar la Rapid. Iar cam între 14 şi 17 ani am fost mereu la loturile naţionale de juniori. În plus, când aveam 15 ani a vrut să mă ia Dinamo. Însă nu am vrut sub nicio formă să plec. Visul meu era să joc la Rapid, iar el se împlinise. De ce să plec la rivali?!

A fost oferta de la Dinamo cea mai tare pe care ai primit-o în cariera ta?

Să ştii că nu. După acea Cupă Samsung, foarte reuşită, am fost contactat de nişte străini. Erau în România atunci şi au văzut meciurile din 1994. Ştii de unde erau?! Din Emiratele Arabe Unite! Atunci nu prea luau ei europeni, însă le-a plăcut mult de mine… Ne-am văzut, mi-au propus să mă duc să joc acolo. Dar aveam 20 de ani, nu ştiam nimic despre acea zonă. Reticenţă totală. Am refuzat din start. Acum însă stau să mă gândesc ce bani sunt în zona aia…

Sigur există şi amintiri neplăcute din vremea în care jucai…

O, da… Cea mai dureroasă, de departe, e dispariţia lui Mario Bugeanu. Am fost colegi la juniori, la grupa 1975. Am suferit tare mult atunci când a murit. Dumnezeule, ce lovitură a fost! Atunci când jucam la juniori amândoi, am avut un meci cu Viitorul Bucureşti. Aveau vreo şapte jucători pe la loturi, iar ei ne conduceau cu 1-0 la pauză. Am bătut până la urmă cu 2-1. Un gol eu, unul Bugi… (oftează cu tristeţe).

Şi din punct de vedere profesional?

Cel mai mare regret din punctul ăsta de vedere ţine de faptul că nu am apucat şi eu să lucrez cu Mircea Lucescu. Poate că şi cariera mea ar fi luat altă turnură. Dar aşa a fost să fie, de acum nu mai putem da timpul înapoi. Cert este că mi-ar fi plăcut să îl am antrenor pe Il Luce.

 

 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ