Antrenorul secolului? Ha, ha, ha!

Am reuşit să ne facem de râs la EURO 2016. Cu un selecţioner senil şi analfabet, care toată cariera lui nu a făcut altceva decât să îngroape echipe. Dar a cules spuma de pe o generaţie cu jucători talentaţi a căror merite au fost aproape exclusive în 1994. Că despre EURO 1996 nu mai vorbeşte nimeni. Sau despre înfrângerea cu Croaţia de la Cupa Mondială din 1998. Ştiu, Croaţii erau în vârf de formă. Aşa sunt şi albanezii acum, probabil. Omul care nu cunoaşte numele jucătorilor sau la ce echipe joacă şi care nu ştie să facă acordul între subiect şi predicat ne dă lecţii. Nu consideră înfrângerea ruşinoasă.

În viziunea lui nu e, normal. Delirul de la final nu vi-l mai redăm, că n-are rost. Dar destinul nu iartă. Când îl pui selecţioner pe un pupător de iconiţe doar pentru a-l depăşi ca număr de meciuri pe altul poreclit „Satana” nu poţi primi decât asta: o înfrângere istorică, la meciul 100, printr-un gol marcat de Sadiku. Fireşte, în limba română, sadic şi satană fac parte din acelaşi câmp semantic. Nu? Ei, uite că soarta nu se minte la nesfârşit cu antrenorul secolului. Şi îi oferă un sfârşit ruşinos în fotbalul românesc, aşa cum merită pentru atitudinea lui şi pentru nepriceperea crasă de care a dat dovadă.

Îl consideraţi mare? Nu detaliem că a distrus tot pe ce a pus mâna pe unde a fost, dar vrem să vă amintiţi că în 2000, la Rapid, cu celebrul sistem 3-6-1, unic în fotbalul mondial, a pus la pământ, în doar 10 etape, munca de trei ani a lui Mircea Lucescu! Acum, după 68 de ani, România e învinsă de Albania într-un meci decisiv. Nu vrem să vorbim despre jucători, pentru că problema nu a fost la ei. Nu în primul rând, ci la omul care era să rateze calificarea cu Finlanda, iar acum ne dă lecţii că, de fapt, înfrângerea cu Albania este o performanţă. Păi să nu ne dorim falimentul întregului fotbal românesc?