Era etapa a 26-a a editiei de campionat 1998-99, iar Rapidul avea meci la Galati, unde orice pas gresit ar fi insemnat desprinderea lui Dinamo in fruntea clasamentului si, implicit, pierderea pentru al doilea an consecutiv a titlului pe care il asteptam de peste trei decenii. Plecam din Gara de Nord. Multi. Foarte multi. Ajungem in Barbosi de unde suntem preluati de cateva autobuze. La stadion suntem obligati sa asteptam pana cu aproximativ o ora inainte de inceperea meciului pentru a putea intra. Timpul trece greu atunci cand tu de-abia astepti sa-ti vezi echipa jucand. Un rapidist se plange ca i-a fost confiscata sticla cu suc. Nu era pentru el. Era pentru copilul sau care n-avea mai mult de 10 ani si care il insotea la toate meciurile. In toate deplasarile pe care le-am facut in acea editie de campionat nu a existat una in care sa nu-i vad. La Bacau, in primele etape, pe ploaia aceea torentiala de care nu si-ar mai fi adus nimeni aminte daca nu rata Lupu penalty-ul la 1-1, intamplator, am stat cu ei in compartiment. In fine… intram. Echipele ies pe teren. Jumatate de tribuna a lor striga „Stiaua, Stiaua”, cealalta jumatate „Dinamo, Dinamo”, noi ironic: „Otelu’, Otelu'”. Lui Doru Blondu i se face rau, dar ii trece cu o lamaie intreaga. La un moment dat, desi meciul nu incepuse inca, exultam toti mai rau ca la golul lui Mutica din minutul 75: Mircea Lucescu supraveghea incalzirea jucatorilor. Aveam IN SFARSIT confirmarea ca s-a intors dupa scurta perioada in care ne lasase pentru Interul din Milano. Castigam cu 1-0. Plecam de la stadion tot la Barbosi. In gara, asteptand trenul, Farfuy cu prietenii lui canta de mama focului „Dinule sa-ti spun ceva te paste puscaria… sha-la-la-la… sa te duci langa Buduru…”. Cantecul e intrerupt brusc de un politist: „Baieti, nu e frumos. Cel mai frumos ar fi sa cantati un cantec pentru echipa invingatoare, dar si unul pentru echipa care a pierdut”. Cineva da tonul marsului funebru pentru pierzatori si toata lumea e fericita. Pe peron un copil plange. Cineva mai mare, din prea mult rapidism, i-a furat fularul. I-l dau imediat pe-al meu si-i revine zambetul pe buze. Ma gandeam ca daca ramane trist nu mai vine la meciuri. Copilul acela a fost totusi, pana la urma, alungat. A ramas rapidistul care i-a furat fularul, care acum, la meciuri, are parte de respectul care i se cuvine: nu-l deranjeaza nimeni pe o raza de cateva sute de scaune!
