Nu ai cum să faci diferenţa dintre un meci al Rapidului jucat în Liga 1, liga a doua sau Cupele Europene. E imposibil, pentru că atunci cînd cei 11 oameni purtători de tricouri vişinii intră pe teren totul se schimbă, iar viteza sângelui care-ţi circulă prin vene şi artere capătă o viteză ameţitoare, indiferent că afară sunt 10 grade şi bate un vânt mai tăios decât muchia unei foi de hârtie pe care o scapi neglijent pe buricul degetului. Aşa a fost şi la Tărlungeni, în urmă cu o săptămână. Un stadion micuţ, situat într-o depresiune unde vântul te poate chinui numai bine. Hainele străvezii nu aveau cum să-mi ţină de cald şi cu atât mai puţin gluma de acoperiş de la tribunele improvizate. Speranţa era doar ca băieţii să aibă o prestaţie care să-mi dea căldura interioară din care poate aş fi obţinut şi un aparent confort termic.
Şi au reuşit prima dată prin minutul 25, când Iacob a luat roşu pentru încă un fault de galben. Sigur, nu era cea mai bună metodă prin care mi-ar fi putut creşte pulsul, mai ales că echipa venea după două sincope la Berceni şi cu Gloria Buzău, aşa că încă un pas greşit putea însemna deraierea Rapidului de pe linia ce trebuie să o poarte înapoi spre Liga 1, acolo unde, de fapt, îi este locul. Statistic vorbind, nu doar sentimental! Dar ce mai conetază? M-au ajutat băieţii noştri să mă încălzesc? M-au ajutat!!! Acum mă gândeam numai la victoria pe care eram obligaţi să o obţinem pe un teren care semăna cu o păşune primenită în grabă pentru un meci de fotbal. Desigur, driblingurile lui Ioniţă erau mai dificile printre smocurile de iarbă neregulate, decât printre picioarele adversarilor.
Pauza însă nu a venit cu o speranţă de mai bine pentru a-mi însenina privirea care-mi stătea aţintită asupra tabelei de marcaj din tablă ieftină, ci mai degrabă precum un mult râvnit prilej de a merge şi a da gata o băutură fierbinte. Jocul băieţilor nu arăta aşa cum mi-aş fi dorit şi de aia m-a luat iar tremuratul… Dar, din nou, cum a început repriza a doua, al nostru Mara s-o fi gândit la noi ăştia înfriguraţi şi a luat roşu. E drept, cam aiurea dat de arbitru, dar ideea că vom juca în nouă pe acea păşune mă făcea să implor Divinitatea să ne cruţe şi pe noi cu un punct. Fluxul sangvin crescuse din nou şi ca intensitate şi ca temperatură. Minutele care au urmat s-au scurs cu repeziciune, asta şi poate datorită dorinţei subconştiente de a auzi mai repede fluierul final cu ochii spre tabela aia din tablă ieftină care să nu fie însă modificată de copilul pus special acolo şi care parcă abia aştepta să ridice măcar o cifră în favoarea consătenilor.
Numai că a avut Vali Negru grijă să mă facă să mă simt ca la un thriller bun, prin minutul 63 când a obţinut faultul în careu, pe care Ioniţă l-a transformat. Au urmat 30 de minute incredibile, cu ratări monumentale, mai ales la poarta celor din Tărlungeni. Jumătate de oră în care nu mai simţeam nici frigul, dar tremuram fără să mă pot controla şi fără să ştiu de ce. Iar când arbitrul a fluierat finalul, starea de fericire care m-a cuprins… nu poate fi descrisă. Orice disconfort termic a dispărut, chiar dacă picioarele îmi erau amorţite. Imaginea cu bucuria băieţilor şi cu Niky, îmbrăţişându-l plângând pe Sandu Tăbîrcă, antrenorul care voia să plece de la club nu aveau cum să nu rămână pe vecie întipărite în memorie. A fost poate una dintre cele mai frumoase victorii ale Rapidului la care eu am fost martor. Ştiu, rezulatul e mic, însă condiţiile în care a fost obţinut sunt enorme, uriaşe!
