Da, am jucat în liga a doua, dar şi atunci strângeam un număr de spectatori dublu faţă de unii care populau tribunele, aproape în exclusivitate, cu cadre militare, care, poate, în acea perioadă, nu erau prea siguri ce înseamnă o lovitură de la 11 metri. Bun, vremurile au trecut, iar “deştepţii” susţin că suntem mai puţini decât atunci. Faptul că în prezent nu mai venim pe stadion în număr mare meci de meci, nu dă dreptul nimănui să ne ia la mişto. De ce? Ei, hai să vedem.
În mai 1998, peste 65.000 de oameni au venit să vadă o finală de Cupă care putea aduce primul trofeu al Rapidului din ultimii 23 de ani. Ai noştri au întâlnit Universitatea Craiova, pe care am bătut-o cu 1-0, prin golul marcat de Lucian Marinescu. “Dom’le s-a jucat cu <<Ştiinţa>> totuşi. Oltenii sunt aprigi, în mod cert au fost şi ei prezenţi în număr mare” – aşa ar vorbi mulţi. Şi nu-i contrazic. De acord, dar Craiova nu a jucat şi cu alţii din Bucureşti, peste doi ani, o altă finală? Atunci de ce nu s-a repetat “exodul”?
Nu, nu s-a repetat, pentru că doar Rapid poate strânge un stadion plin de iubire sinceră. Nu se întâmplă mereu, nici măcar prea des în ultimul timp, dar când se întâmplă, numai cei cu sângele alb-vişiniu răspund “prezent”. Vi se pare prea relativ acest număr de 65.000? Este perfect pentru a fi folosit drept etalon, pentru că în ultimii 48 de ani (!!!) nicio finală de Cupă a României nu a mai strâns pe stadion un număr atât de mare de oameni. Aşadar, niciodată după Revoluţie lumea nu s-a prea înghesuit pe stadioane să vadă pe altcineva. S-or fi jucat multe astfel de meciuri pe arene cu 10-15 mii de locuri, dar cel puţin la fel de multe s-au disputat şi pe cel mai mare stadion din ţară, aşa că astfel de scuze chiar nu îşi au locul. Cum care scuze? Alea, gen “ar fi venit şi la noi, dar dacă am jucat la Braşov…”
Şi ca să nu vi se pară că mă ascund după perdelele istoriei, haideţi să vă mai împărtăşesc ceva. Statisticile spun că doar două finale de Cupă din întreaga istorie a României au adunat mai mulţi suporteri pe stadion, adică în jurul a 70 de mii. Nu are importanţă acum care au fost meciurile, dar într-unul a jucat tot Rapid, aşa că oricare altă interpretare este inutilă. Poate că va mai trece ceva timp până când Rapid va fi încurajată de peste 40 de mii de oameni, dar să nu uităm că la noi totul este condiţionat doar de impulsurile inimii. Alţii se laudă că au fost 25 de mii, mai mult de două ore, pe stadion, în zăpadă, când meciul nu s-a mai jucat, dar la patru ani distanţă stabileau şi un record măreţ şi greu egalabil, de 300 de suporteri la un meci de Cupele Europene! Acasă! În condiţiile în care adversarii au avut o galerie formată din aproximativ 500 de oameni…
În fine, să revenim de la ce am început şi pentru că tot am pomenit despre acel meci, în urma căruia am câştigat a zecea Cupă din istorie, haideţi să recapitulăm puţin cele mai importante aspecte:
Data şi locul „faptei”: 6 mai 1998, Bucureşti, stadion „Lia Manoliu”
„Călău”: Lucian Marinescu, ’67 – pen. Nu de alta, dar Craiova a făcut tot ce a putut ca să nu luăm titlul în acel an.
Coach: Mircea Lucescu
Eroii noştri: Lobonţ – Bolohan, Dulca (cpt.), Rednic, Stanciu, Nanu – Marinescu, Bugeanu (Bundea ’76), Iftodi – Şumudică (Maier ’64), Pancu (C. Popa ’64)
Antrenor: Jose Ramon Alessanco
Spectatorii din teren: Tibi Lung – Năstăsie, Săndoi (cpt.), Curt, M. Iordache – Cristescu (Suciu ’62), Vancea, Trică, Frăsineanu (Buia ’71) – Ganea, Luţu (Cl. Niculescu ’71)
Arbitri: Marcel Lică (Constanţa) – Patriţiu Abrudan (Cluj Napoca), Nicolae Grigorescu (Timişoara). Domnii au fost destul de ocupaţi. Pe lângă penalty-ul acordat, au dat şi trei roşii: Nanu ’73 / Năstăsie ’69, Suciu ’73
