Dan Șucu, Cavalerul Tristei Figuri

An de an, sub cerul de plumb al Giuleștiului, scenariul se repetă cu o precizie matematică și o cruzime aproape mistică pentru suporteri. Începutul de sezon miroase a iarbă proaspătă, a promisiuni de mărire și a bugete de milioane de euro etalate ostentativ. Se deschid ecrane, se livrează discursuri corporatiste, impecabil fasonate, despre „proiecte pe termen lung”, și se instalează o aroganță administrativă greu de mimat. Finalul? Același tangou al disperării: porțile Europei se închid cu un zgomot metalic, brutal, obiectivele devin praf și pulbere în vânt, iar fanii rămân singuri pe baricade, să deconteze frustrarea unei noi iluzii destrămate.

În toată această piesă de teatru ieftină, jucată pe bani mulți și cu orgolii deșarte, însuși Dan Șucu pare evadat direct din paginile îngălbenite ale lui Miguel de Cervantes. Patronul intangibil din lumea afacerilor, omul care a transformat confortul casei într-o știință a profitului, s-a metamorfozat la Rapid într-un veritabil Cavaler al Tristei Figuri. Un idealist rătăcit în jungla unui fenomen guvernat de patimă, pe care încearcă cu disperare să-l strângă în chingi prin manuale de branding și grafice liniare. Însă fotbalul, această fiară sălbatică, se încăpățânează să-i livreze doar eșecuri predictibile. Sezon după sezon, asistăm la o variantă modernă, corporatistă și tragicomică a sângerosului și sublimului Don Quijote de la Mancha.

Iluzia Dulcineei și realitatea crudă de pe teren

În capodopera literaturii universale, cavalerul rătăcitor privește o țărancă simplă, aspră, care miroase a usturoi și stă cocoțată pe un măgar leșinat, și este absolut convins că în fața ochilor săi se înfățișează nobila, pura și prețioasa Dulcinea del Toboso. Oricât de violent i-ar izbi realitatea în față pe cei din jur, Don Quijote refuză adevărul empiric. El preferă să trăiască în propria fantezie cavalerească.

Exact în acest ecart al orbirii voluntare pășește și Dan Șucu în fruntea decidenților din Giulești. El privește o mână de fotbaliști blazați, veniți la culcare pe salarii mari, impresari flămânzi și oficiali depășiți complet de miza și istoria clubului, și vede în ei „campioni”, „profesioniști de top” și „salvatori”. Îi îmbracă în contracte de mii de euro pe lună, le oferă facilități de lux și prime demne de curțile regale, convins fiind că rigoarea din business și prețul de achiziție vor cumpăra de la sine valoarea sportivă și caracterul.

Dar fotbalul nu se joacă pe hârtie lucioasă, în conferințe de presă sterile și nici în celulele reci ale tabelelor Excel. Când vine momentul scadenței — acele meciuri de foc, minutele de presiune maximă în care se decide accesul în cupele europene și în care se cer bărbați, nu manechine — iluzia de sticlă se sparge în mii de cioburi. „Marii fotbaliști” își arată limitele biologice și mentale, iar finanțatorul de pe calul alb al investițiilor masive rămâne să privească resemnat cum realitatea crudă din iarbă îi demolează, piesă cu piesă, imperiul de dorințe.

„Maimuța îmbrăcată în mătase…” varianta din Giulești

În același capitol de referință din Don Quijote, bătrânul și înțeleptul proverb spaniol este rostit ca o palmă grea, aplicată peste obrazul umflat al iluziilor de mărire: „Aunque la mona se vista de seda, mona se queda” — Maimuța, chiar de s-ar îmbrăca în mătase, maimuță rămâne.

Este radiografia chirurgicală, definitivă, a realității actuale de sub podul Grant. Dan Șucu a adus la Rapid infrastructură de ultimă oră, bugete de transferuri care sperie competiția, autocare silențioase și salarii la nivelul vestului Europei. Însă, dacă structura sportivă profundă este șubredă, iar cei care gestionează aceste resurse uriașe sunt lipsiți de tact fotbalistic și de mirosul specific al vestiarului, rezultatul va fi întotdeauna o parodie.

Nepricepuții plătiți regeste tot nepricepuți rămân. Hainele scumpe, birourile cu design minimalist și conturile grase nu oferă peste noapte demnitate sportivă, mentalitate de învingător sau competență tactică. Banii aruncați pe contracte astronomice nu fac decât să mascheze temporar o lipsă cruntă de viziune pe termen lung. În loc de nopți magice europene, de epopei scrise în deplasări de gală, fanii primesc doar o „mătase” strălucitoare și scumpă care acoperă, pudic, o realitate mediocră.

Morile de vânt și un nou sezon pierdut

Don Quijote se lupta frenetic cu morile de vânt, purtând războaie imaginare și crezând cu tărie că se bate cu uriașii continentului. În discursurile publice din Giulești, acești „uriași” convenabili sunt ba ostilitatea sistemului, ba arbitrajele potrivnice, ba ghinionul istoric sau presiunea sufocantă din tribune. În realitate, adevăratul și singurul inamic de temut se află în propria oglindă. Este incapacitatea cronică a conducerii de a înțelege dinamica sângeroasă a unui vestiar de fotbal, lipsa totală de asumare și deciziile administrative cruciale, luate pe genunchi sau sub impulsul de moment al orgoliului rănit.

Până când Dan Șucu nu va coborî definitiv din turnul de fildeș al corporatismului rigid, până când nu va înțelege că valoarea în fotbal nu se măsoară exclusiv în zerourile din conturi și în rapoarte de audit, ci în competență pură, pasionată și îmbibată în sudoare, Rapidul va rămâne prizonierul aceluiași blestem circular. Iar sub privirea pierdută și resemnată a Cavalerului Tristei Figuri, cei plătiți regeste vor continua să rateze Europa, dovedind, toamnă de toamnă și primăvară de primăvară, că mătasea scumpă nu poate schimba niciodată esența celor care o poartă cu atâta impostură.