Am văzut serialul/documentarul/filmul despre Plaha (sau ce-o fi fost exact, nu contează formatul). Și, spre deosebire de mulți care au ieșit cu mâinile în cap și cu „aoleu, vai de noi, cum e posibil așa ceva”, eu am rămas destul de calm. Pentru că, prin comparație cu Pablo Escobar – „Patron del Mal” –, Plaha arată ca un copil care abia a învățat să joace șah, dar pe o tablă mică, în curtea blocului.
Escobar era un monstru la scară industrială. A construit un imperiu bazat pe cocaină, violență extremă, corupție la nivel de stat și un cult al personalității care l-a făcut să pară invincibil ani de zile. Plaha, prin comparație, pare un jucător local – mai abil, mai lipsit de scrupule decât media, dar totuși un copil în liga mare a răului organizat. Și tocmai de aceea reacția mea nu a fost de șoc profund, ci mai degrabă de „normal, ce vă mirați?”.
Ceea ce mi s-a părut interesant este felul în care a căzut. La fel ca Escobar, care nu a fost doborât de vreun cavaler alb, de justiție pură sau de „băieții buni”, ci de Los Pepes – foști aliați, foști inamici, oameni din același mediu, la fel de murdari ca el. Plaha nu a fost învins de vreun erou incoruptibil din opoziție sau de instituții curate ca lacrima. A căzut în lupta cu cei de teapa lui. Cu jucători care vorbesc aceeași limbă, folosesc aceleași metode și au aceleași interese. Doar că de data asta au câștigat ei.
Și aici vine adevărul incomod pe care puțini vor să-l recunoască: în politică nu există băieți buni. Există doar interese, putere și supraviețuire. Cei care se prezintă ca salvatori, ca justițiari, ca „oameni noi” sunt fie naivi, fie mult mai buni actori decât ceilalți. Politica e un teritoriu al lupilor. Poți să intri acolo doar dacă ești dispus să muști sau să fii mușcat.
Concluzia mea simplă:
În politică (și în orice domeniu unde se joacă un joc cu mize mari – afaceri, putere, influență), când întâlnești pe cineva mai smecher, mai fără milă sau mai bine poziționat decât tine, ai trei opțiuni clare:
- Lupți – și atunci pregătește-te de război murdar, pentru că el nu va veni cu mănuși.
- Colaborezi – și atunci pregătește-te să devii parte din sistemul pe care eventual l-ai criticat odată, cu riscul de a fi înghițit oricând.
- Te ferești – îți vezi de treaba ta, îți construiești o viață în afara jocului și refuzi să intri în arenă.
Orice altă variantă e iluzie. Plaha nu e o anomalie. E un simptom al unui sistem în care regulile sunt scrise de cei care joacă cel mai murdar. Diferența dintre el și Escobar e doar de scară. Esența e aceeași.
Iar noi, restul, ar trebui să fim mai puțin surprinși data viitoare. Pentru că surpriza vine doar când încă mai crezi în povești cu eroi și ticăloși. Realitatea e mai cinică, mai nuanțată și mult mai puțin spectaculoasă.
