Afara e vară. Soarele arde peste Bucureștiul anului 1923, un soare generos, care topește praful străzilor și face umbrele să tremure de căldură. Pe Lipscani, aerul miroase a tei înfloriți, a pâine proaspătă din brutăriile vecine și a sudoarea ușoară a oamenilor care se mișcă încet, ca și cum timpul însuși ar fi lenevit sub arșiță.
Magazinul de textile al lui Nea Gică pare un colț de umbră binecuvântată. Ușa e dată în lături, să intre briza caldă, iar sulurile de pânză stau expuse ca niște flori decolorate de soare, așteptând să fie alese. Nea Gică, la cincizeci și opt de ani, își șterge fruntea cu o batistă veche și privește afară cu ochi blânzi – ochi care au văzut multe veri trecând, dar care încă se minunează de fiecare lumină nouă.
Ion, fiul lui, tocmai s-a întors dintr-o călătorie lungă. Praful drumului încă îi stă pe haine, dar în ochi poartă o sclipire liniștită. A adus cu el ceva special din Brașov – o pânză vișinie care, sub soarele de vară ce intră prin geam, pare vie, pulsând ca o inimă ascunsă. Culoarea aceea nu e doar roșu închis; e ca vinul vechi păstrat la răcoare, ca sângele care curge mai iute când auzi un strigăt de bucurie pe un teren prăfuit.
Pânza vișinie e pusă în magazin la loc de cinste. Lumina verii o face să pară și mai profundă, mai caldă.
Ușa se deschide cu un clinchet vesel. Intră Geza, cu cămașa udă de transpirație la spate, cu un zâmbet larg pe chipul ars de soare. E din Triaj, din Atelierele Grivița – un om al locomotivelor, al fumului, al muncii grele, dar și al viselor care se nasc din sudoare.
— Bună ziua, Nea Gică! strigă el vesel. Afară arde ca în cuptor, dar noi nu stăm degeaba. Nevasta-mea a zis: băieții noștri de la echipă au nevoie de tricouri noi. Ceva care să țină la căldură, să nu se decoloreze, să nu se murdărească la primul antrenament pe praf. Și… să fie vișiniu. Culoarea noastră. Culoarea care ne unește.
Nea Gică râde încet, un râs cald ca soarele de-afară.
— Ion a adus exact ce-ți trebuie, Geza. Uite-o aici. Pânza asta a călătorit mult ca să ajungă la voi. A fost aleasă cu inima, nu cu buzunarul.
Geza se apropie. Își trece mâna aspră peste stofă. Degetele îi tremură ușor – nu de oboseală, ci de emoție. Simte textura fină, vede cum vișiniul prinde viață sub razele care intră pieziș. E ca și cum ar atinge viitorul.
— E… perfectă, murmură el. Nevasta-mea o să taie și-o să coasă cu drag. Primul nostru echipament adevărat. Băieții noștri or să poarte vișiniul ăsta pe teren. Or să alerge sub soarele ăsta de vară, o să transpire, o să cadă, o să se ridice… și culoarea o să rămână. Ca noi. Ca echipa care tocmai se naște.
În clipa aceea, magazinul pare mai luminos. Soarele de vară bate direct în pânză, și vișiniul explodează în mii de nuanțe – ca o flacără blândă care nu arde, ci încălzește. Geza simte un nod în gât: nu e doar stofă. E începutul unei iubiri care va trece prin ani, prin victorii și dureri, prin stadioane pline și nopți lungi. O iubire vișinie, născută sub un soare de vară în 1923.
Nea Gică pune o mână pe umărul lui Geza.
— Du-o acasă, frate. Las-o să devină istorie. Universul știe ce face când pune o culoare în calea oamenilor potriviți.
Geza pleacă cu sulul sub braț, pasul ușor, inima plină. Afară, vara continuă să ardă, dar acum pare mai blândă – ca și cum soarele însuși ar fi zâmbit, știind că tocmai a fost martor la nașterea a ceva etern. Vișiniul Rapidului. O poveste țesută cu fir de vară, cu sudoare de muncitori și cu dragoste care nu se decolorează niciodată.
@Sorin Radulescu – Stiu varianta lui Gheorghe Scurtu direct de la el. Am avut onoarea de a-i vizita muzeul de cateva ori. Simt o profunda mahnire ca nu a reusit sa-l mute la stadion. Dar o vorba inteleapta spune ca, uneori, e bine sa nu lasi adevarul sa strice o poveste frumoasa…
Maine dans la bustul gol si cu săcurea-n mana, Pancule, sa dansezi pentru altii, ce rapidist esti ma, sluga lu boc !
O istorioara frumoasă dar…Alegerea culorii vișinii este o poveste frumoasă lansată de Ioan Chirila în cartea „Glasul roților de tren” care este însa infirmată de alții. Din cartea „Rapid” scrisă de Dan-Silviu Boerescu aflăm, conform amintirilor lui Gheorghe Scurtu că, atunci când grupul organizator de la Ateliere Grivița, a mers la District să înscrie culorile vișinii, au aflat ca acestea erau ale altei echipe, numită „Locomotiva”, înființată în 1922, așa că au ales culoarea violet care era singura disponibilă în acel moment. Din cartea „Rapidismul istoria unui fenomen sportiv” scrisă de Pompiliu-Nicolae Constantin aflăm că echipa a purtat în perioada interbelică, vreme de 10 ani, culoarea violet pentru că „Mov era culoarea C.F.R.-ului”. De altfel, din presa vremii dar și din mărturiile foștilor fotbaliști știm același lucru. În continuare citim că „în 1935 Costică Bauer s-a dus la Viena și a adus niște tricouri splendide alb cu vișiniu”, iar Ion Costea, fost jucător al nostru, povestește că din acel an „echipa a purtat vișiniul”. Până la urmă nici nu mai contează, important este că azi ne identificăm cu această culoare, iar la sfârșitul sezonului fotbalistic să fluturam cu bucurie eșarfele vișinii atunci când fotbaliștii vor ridica trofeul de campioni și/sau câștigători de cupă. Până atunci avem un mare hop la Cluj. Hai Rapid!