Era acum 28 de ani (wow, ce bătrână sunt!), când am avut onoarea să asist la un meci al Rapidului. A fost ca un tsunami de pasiune și nebunie, cu Adrian Iencsi, „dinamovistul” Dănuț Lupu, Nae Stanciu, Lobonț… Nu mai țin minte cu cine jucau, pentru că ochii mei erau fixați pe acei jucători îndrăzneți și pe tribuna feroce.
Tribuna! Ce tribună! Înălțau în aer pasiunea lor și o aruncau în teren. A fost ca un vals frenetic al culorilor și al entuziasmului. Îmi pătrundea în sânge și îmi dădea o senzație de bucurie și apartenență unică.
A fost acel moment în care am realizat că Rapidul nu e doar o echipă de fotbal, ci o emoție puternică și eternă care mi-a inundat inima. În acele momente, indiferent cât de gri era lumea din jurul meu, Rapidul era lumina și fericirea mea.
Și da, au fost vremuri grele, vremuri în care am simțit gustul amar al înfrângerilor și al necazurilor. Dar chiar și în acele momente întunecate, am găsit refugiu în povestea Rapidului. Pentru că Rapidul nu a fost doar despre victorii și trofee, ci despre curajul de a continua să lupți indiferent de obstacole.
Și cumva, iubirea mea pentru Rapid a străbătut timpul și a ajuns să încălzească și sufletul copilului meu. Acest copil, deși micuță, cânta imnul Rapidului prin casă și visa la ziua în care va putea merge la un meci în galeria Rapidului.
Când a venit momentul acela, am văzut-o plângând de fericire și de emoție. Era un amalgam de sentimente care îi copleșeau sufletul. Și cum să nu? Își întâlnea idolul, căpitanul nostru, Cristi Săpunaru. A strâns tricoul lui cu atâta putere, de parcă ar fi vrut să-l învețe pe Cristi că nu va mai scăpa din brațele ei niciodată.
De atunci, acel tricou a devenit talismanul ei, îl poartă peste tot și o adoarme în fiecare seară. E un copil rapidist adevărat, aș spune chiar că s-a născut cu dragostea asta în sânge.
Deci, mulțumesc Rapidului meu drag și lui Dumnezeu pentru că m-a binecuvântat cu această iubire, care a traversat generații și a devenit un fel de moștenire familială.
„Alb – vișiniu, Rapidu’-ntotdeauna va fi viu
Când o să mor, să-mi puneți steagul pe sicriu”!
Cristina Petruta
Sunt mandru ca aceasta data, 11 IUNIE este si data de nastere a mea si a fratelui meu, si ce bucurie mai mare putea sa ne faca Rapidul decat castigarea primului titlu, implinisem noua ani!
Astăzi, 11 Iunie , s-au împlinit 56 de ani de la primul titlu al Rapidului! 11 Iunie 1967. N ar fi fost frumos ,Dragoș , sa scrii un articol in care sa amintești despre asta cu ocazia acestei zile ? Zic si eu 🙂
Sa ma ierte doamna care a scris aceasta scrisorica, dar acum 28 de ani Iencsi si Lobonț nu erau in echipa, aceștia venind in Giulești in ‘97. ☺️
Frumos ! Iar poza fetiței cu Cristi e superbă ! Îi doresc multă sănătate doamnei și mult noroc celei mici !