Nu l-am plâns pe Maradona pentru că nu mi s-a părut normal, atât timp cât nu l-am văzut măcar jucând. Nici pe Paolo Rossi nu l-am văzut jucând și nici nu-l plâng. Însă voi scrie câteva rânduri pentru că la un moment dat, acum aproape un deceniu, pentru câteva zeci de minute, destinele noastre s-au intersectat și m-am bucurat de un dialog cu unul dintre cei mai mari atacanți din istorie. Totul a început cu un dialog…
Trenul și meciul de la Iași
– Unde ești?
– Acasă!
– Acasă unde?
– La București.
– Ah, voiam să te trimit până la Iași… Se rejoacă Italia – România, meciul din 1983.
E dialogul scurt pe care-l am cu Daniel Remeș, coordonatorul de la ligi inferioare, pe vremea când eram la ProSport. Până la urmă am luat trenul de noapte, cu toate că abia venisem de la Bacău și am ajuns la Iași chiaun. Cu-n laptop d-ăla micuț, îmi făceam planul. Trebuia să fac cel puțin două interviuri. Este final de octombrie 2011. Practic mă teleportez în urmă cu aproape un deceniu. Mă uit pe nume: Baresi, Gentile, dar, mai ales, Rossi! Vedeta campionatului mondial din 1982. Pe banca aceste echipe este la fel de celebrul Sven Goran Eriksson.
Paolo Rossi nu putea juca pe rușinea de teren de la Iași
Fiind jurnalist relativ nou în branșă, la un ziar națonal, am emoții. Știu că trebuie să produc și nu mi-e ușor. Meciul în sine, excelent. Cu toate că se joacă pe o rușine de teren sintetic, ca alea din curtea oricărui liceu / școli din România. Nu s-au înțeles, se pare, organizatorii cu autoritățile locale pentru a organiza acțiunea pe stadionul Emil Alexandrescu. Care, oricum, în sine era mai ales atunci o epavă. În sfârșit, văzând condițiile, Gentile sau Baresi nu s-au sfiit să pună osul, ba chiar primul, ca-n vremurile bune a sărit și la bătaie. Voiau să câștige! Paolo Rossi e altfel. Știind că e cel mai greu nume de acolo, și-a dat seama că nu are de ce să joace în aceste condiții.
Pentru mine important era interviul pe care-l aveam de făcut
S-a dat lovit. Explicabil! Bine, el spunea că nu poate, dar haideți să fim serioși. Un om care, la nivelul istoriei fotbalului poate fi așezat aproape de Maradona sau Ronaldo ca performanțe, cum putea juca pe tăpșanul ăla din Iași. Acolo se putea juca fotbal doar ca să-și facă Marius Croitoru, care era fix lângă mine, cruce, că ce fotbaliști mari vede. Cu toate că majoritatea băteau în 60 de ani… Dați-vă seama cam ce nivel avem noi ca fotbal. Mai ales acum… Revenind… Nici nu m-a interesat așa tare că nu evoluează Rossi, eu sunt mulțumit că am programat interviu cu el.
Paolo Rossi, un italian ușor arogant, dar extrem de amabil
Ne vedem, discutăm. Întreb în engleză, cineva traduce în italiană, iese drăguț. Intră pe ultima pagină din ziar, a doua zi. Mă bucur. Cel mai tare mă bucură pozele de la final. Chiar n-aveam cum să ratez așa momente. Paolo Rossi zâmbește, e amabil. Foarte amabil. Cu toate că, precum orice italian de valoare, are o doză de aroganță, de superioritate. E normal când ești campion mondial. Franco Baresi, de exemplu, a trecut pe lângă mine ca și cum n-aș fi existat, atunci când l-am rugat să facem o poză. Se întâmplă. Însă acum am vrut să expun această amintire dragă pe care o am cu Paolo Rossi.
Dumnezeu să îl ierte!
Mircea Dominte
