E o poveste care a pecetluit nivelul României. Cazul Colectiv a picat ca o menghină pentru câteva sute de persoane. Pentru că nimic nu se poate compara cu suferința trăită de cei care nu mai sunt printre noi. De cei care au scăpat, dar acum nu mai sunt ca înainte. Nu în ultimul rând de cei ale căror rude și prieteni au fost martori la această corvoadă. Oricâtă empatie am avea, nu are rost să ne exprimăm în cuvinte, că nu putem. Eu îmi aduc aminte doar limpede acea seară. Așteptam un grup de prieteni, lângă Piața Crângași, pentru a mă prelua și a pleca spre Bacău. A doua zi, Rapidul antrenat de Dan Alexa avea meci cu echipa locală. Liga a doua, pe vremea când numele Rapid era favorit la promovare.
Cunosc clădirea în care a fost Colectiv
Drumul se voia de vreo patru ore. Cum în România nu există autostrăzi, 300 de kilometri nu se fac chiar așa de ușor. Avem timp, nu ne grăbim. La scurt timp după ce am plecat, deja trecuserăm de Buzău, unul dintre pasageri, de plictiseală, dă scroll pe telefon: „Atentat în Colectiv! Sunt vreo trei morți și răniți. Mult foc! Am fost acolo acum câteva săptămâni, la un concert.” Nu sunt cu concertele, nu știu ce e aia Colectiv, așa că aflu totuși. „Wow! E în fosta fabrică Pionierul”, îmi zic: „În clădirea aia am fost eu aproape doi ani la kick-box!” Deja lucrurile par a deveni interesante. Aflu despre concertul rock, mă întreb de ce ar fi totuși un atentat.
S-a dat drumul unei nebunii mediatice de săptămâni
Numărul morților raportați crește, dar momentan nu se ajunge nici pe aproape de final. Totul pare mult mai puțin decât avea să devină. Nu că dacă mureau, să zicem, cinci oameni, era mai puțin important, însă ideea e că nu mă așteptam ca amploarea să devină atât de mare. De ce să fie atentat acolo? Cine, cum? Fluxul de știri despre asta curge cu repeziciune. Îmi dau seama că e treabă dură. Până ajung la destinație tot dau update. E tot mai rău, se află și cauza nenoricirii. Mă rog, de la ce a pornit. Începe să mi se facă pielea de găină, eu nefiind neapărat un tip sensibil. E grav, săptămânile ce urmează vor fi unele apocaliptice însă în van. Explic mai încolo de ce…
Rapid a bătut cu 3-0, dar nu mai era așa important
Între timp, am mers la somn, a doua zi am fost la meci, iar Rapid, prin dubla lui Iulian Popa și golul lui Embalo a învins cu 3-0. Nimeni nu conștientiza, încă, cât de gravă e treaba. Oamenii tot mureau, iar cei „norocoși” care au rămas în viață, cu carnea scursă de pe ei, zăceau în niște spitale insalubre, unde, o bună parte și-au găsit sfârșitul. Pentru că România nu avea și nici nu are, la cinci ani după tragedie, așa ceva. Imaginile ce-mi vin în cap sunt cumplite, însă ele nici nu se pot compara cu realitatea, asta e sigur. Nu vreau să-mi ofer empatia, nimeni nu are nevoie de ea. Pentru cei implicați în acea nenorocire, viața cu greu va mai fi la fel. Pentru unii niciodată.
S-a făcut, după Colectiv, vreun super spital în România?
Săptămânile ce au urmat au devorat „cum se cuvine” această catastrofă, iar situația a devenit limpede. Recent, s-a lansat un documentar foarte apreciat cu tragedia. De ce să mă uit? Oare avem nevoie să ne mai uităm la un film pentru a percepe corect ce a fost acolo și, mai grav, ce măsuri s-au luat? Voi știți, cumva, ca în ultimii cinci ani să se fi construit vreun mega-spital de standarde europene pe undeva prin România? Normal că nu, lasă, bine că mergeți la vot. Că asta schimbă, într-adevăr. Nu insist pe subiect, că e prea dureros. Am vrut doar să povestesc cum am trăit eu acele momente și de ce consider că un documentar pentru așa ceva este un non-sens.
Primarul, tot primar…
Am citit mărturii ale celor implicați, am văzut imagini, cunosc sistemul din România, e destul. Acum, ca să aibă loc și cu site-ul nostru, pot spune cu mâna pe inimă că tare bine era ca Rapid să fi pierdut acolo cu 3-0, că tot e și asta la modă acum, dar să nu se fi întâmplat acea nenorocire. Sigur, dacă era așa, aș fi înjurat cumplit, că doar n-aveam de unde ști că a pierdut Rapidul ca să nu se întâmple ceva. Însă astfel de nenoriciri nu puteau fi evitate la nesfărșit într-o țară ca a noastră în care lucrurile merg așa cum merg. Apropo, primarul de atunci, de la sectorul 4, Cristian Popescu, a luat acum mandatul la 5. E singura încheiere care merită pomenită.
Dumnezeu să ierte victimele de atunci și să le dea putere maximă celor care încă își oblojesc rănile fizice și sufletești!
Mircea Dominte
