Din capul locului încep prin a spune că nimeni nu contestă cele două elemente invocate cel mai adesea de un sportiv. Ele sunt adevărate, numai că modul în care, cel mai adesea, este pusă problema, e de-a dreptul jignitor pentru inteligența celorlalți oameni. Ideea de a așterne rândurile acestea mi-a venit după ce Robert Niță a vorbit despre așa ceva în ultima postare de-ale sale pe Youtube. OK, începi sportul de foarte mic, pe urmă stai prin cantonamente. Fostul atacant se plângea de condițiile pe care le avea la Bistrița. Poate ar trebui să știe cum sunt căminele din Grozăvești, Leu sau Panduri din București.
Băieți, fete, sportivi, ați fost în căminele studențești?
Numai că eu nu mă refer aici la facilități de sportivi, ci la cele studențești, unde gândacii devin o componentă esențială a vieții de zi cu zi. Din fericire, datorită mediilor mele, am reușit să stau în cămine ferite de așa ceva, dar asta nu înseamnă că majoritatea nu sunt cum am spus mai sus. Nu toți studenții sunt de 9+, dar poate ar avea toți dreptul la condiții decente. Cei mai mulți nu au parte de așa ceva. Iar dacă notele ar fi atât de importante, înseamnă că și fotbaliștii care ies ar trebui să fie numai golgheteri sau bunuri de export pentru defensivele din Serie A. Evident că asta nu se întâmplă, cum nici toți studenții nu au doar note superlative. Însă aș îndrăzni să spun că sunt mai mulți români care excelează în străinătate datorită studiilor, decât sportivi. Doar zic…
Învățământ superior slab, sport, mai ales fotbal, sub nivelul lui
Poate că o să se spună… „ce e, bă, cu învățământul ăla superior că nu ajută la nimic?” Afirmația n-ar fi deplasată și spun asta, fiindcă dacă analizăm clasamentele la vârf din Europa, nu găsești nicăieri vreo facultate din București. Chiar și așa, învățământul superior românesc este peste fotbalul românesc, dovadă sunt rezultatele internaționale pe care le au echipele noastre și maaaai ales echipa națională. Că la olimpiade școlare mai luăm medalii, dar calificări la turneele finale nu prea. Așa, ca fapt divers… Deci, revenind la condițiile de cazare, ar trebui fotbaliștii care se plâng să închidă ochii, să dea la o facultate de stat și să meargă apoi să se cazeze în cămăruțele din Grozăvești sau în Leul mic, unde WC-urile turcești și dușurile cu un singur buton erau la putere acum 12 ani.
Lăsăm miturile că ne sacrificăm de Sărbători
Nu știu dacă s-au schimbat prea multe de atunci, că n-am mai fost, dar faceți un exercițiu de imaginație… Ori, dacă nu, să prindă vreun loc special de cazare, cum am prins eu inițial, pentru o săptămână, la căminul unui liceu industrial de la marginea capitalei, cu ditai gaura în ușă, cu șapte paturi în cameră și cu WC-uri care erau curățate doar în anumite zile. Încercați! No, bun, să revenim însă la sacrificii. Pentru că… oare ce înseamnă? Să nu poți sta cu familia de Sărbători? Din fercire, în România, chiar se poate. Iar în alte campionate, precum Anglia mai ales, nu cred că fotbaliștii sunt supărați că joacă pe 26 decembrie și pe 31 decembrie sau 1 februarie, când știu că săptămânal le intră în conturi de la câteva zeci de mii de lire, la câteva sute de mii. E logic!
Oare cu studenții care nu aveau bani de bilet de tren cum facem?
În România maximum joci în Ajun de Paște, dar la o oră rezonabilă și pe urmă ai timp să mergi și la Înviere, să ciocnești și un ou, să mănânci și ceva friptură, și cozonac. Ba chiar poți face de două ori asta. Ah, că poate nu ești capabil să fii raportat de Alice Grasu pentru apel la 112, este altceva. E o mentalitate bine împământenită și asta și, poate, uneori sportivul plânge după lipsa acestui „privilegiu”. Însă și cu familia… păi credeți că nu sunt studenți din Satu Mare sau Suceava care vin la București și nu își permit, poate, să meargă de Sărbători acasă, că nu au bani de tren? Acum e moca pentru studenți, dar acum 15 ani nu era!
Vreun sportiv român care se antrenează cinci – șase ore pe zi?
Acei oameni au aceleași sentimente și, de multe ori, ele sunt suprimate de sărăcie, nu că au nu știu ce meci. Și ce mai sacrifici? Că nu poți pierde vremea în copilărie și adolescență? Păi și ăsta e un mit… sunt curios cam câți sportivi există în România, care se antrenează, sub diverse forme, 5-6 ore pe zi, de 365 ori pe an. Sunt sigur că nici unul, deci timp este. Să te ții și de școală… Da, adică să ți se motiveze absențele și să primești milă și clemență de la profesori, că nu prea ajungi pe la ore. Că doar nu-mi spuneți mie că dintre miile de sportivi români, în tinerețe, majoritatea mergeau șase ore pe zi la școala și alte patru se antrenau.
Știți ce perspective are un student care termină geografia?
Să știți că și dacă vrei să înveți, mai ales dacă nu ai vreun talent deosebit, e nevoie cam de aceeași atitudine. Nu prea ai timp să „atârni”, dar eu nu le-aș numi „sacrificii”. E alegerea fiecăruia! Că poți și să nu faci sacrificii, să o iei pe căile care te duce capul, pe care le consideri „cool” și să ajungi la 20 ani să muncești cu ziua la cărat și cules. Deci, să fim serioși… Sacrificiile nu există atât timp cât ești pasionat. Numai că suntem obișnuiți, din cea mai fragedă pruncie, să găsim scuze, scuze, scuzeeee. Vinovați și iar vinovați, iar noi să fim eternii sacrificați și nedreptățiți. Poate cei care spun că a lor carieră de sportiv e scurtă vor să știe ce perspective ai după patru ani de informatică intensivă și alți cinci de facultate de geografie. ZEROOOO!
Fiecare sportiv poate alege, după ce termini cariera nu trebuie să fii plantă
Zero ore muncite în câmpul celor două și la fel de multe perspective. Mi-am asumat, la info sunt praf, iar ce îți oferă piața turismului nu m-a satisfăcut. Nu mi-a convenit, dar a trebuit să mă adaptez. Să pozez în victimă era tare ușor, că așa e la modă. Deci, dacă viața profesională de sportiv este scurtă, viața mea profesională ar fi trebuit să fie ZERO. Nada, nichts, nothing! Însă în anii 2000 măcar atât poți, alege. Piața e tot mai mare. În loc să tot aud aceste stereotipuri fără acoperire, aș vrea mai mulți sportivi care își asumă nivelul pe care îl au și obțin maximum posibil. Așa cum a făcut, de pildă, Ovidiu Burcă. N-o să uit niciodată cum mi-a declarat în 2015, într-un interviu că el a fost ca fotbalist maximum cât putea fi. Așa da!
Ca sportiv, poți câștiga mai mulți bani decât majoritatea și aveți mai mult timp decât majoritatea!
Îți asumi ce ești, scoți maximum posibil și profiți de perioadă pentru a pune deoparte și a investi. Ori chiar ambele! Sigur, pentru asta îți trebuie un pic de minte, însă nu cred că toți sunt lipsiți de calități antreprenoriale sau că au anturaje de ultimă speță. Plus că, o carieră de sportiv îți deschide multe uși pe care un om obișnuit nu le are. Plus că, atunci când ești sportiv, chiar dacă te-ai pregăti precum Cristiano Ronaldo, tot ai avea timp să te dezvolți prin citit, cursuri online, cursuri la distanță. Sunt sportivi care fac asta, dar, evident, ei nus e plâng de sacrificii și de viața scurtă de sportiv. Pentru că profită la maximum de beneficiile ce le oferă această viață: bani mai mulți decât fac majoritatea oamenilor într-o viață și timp LIBER. Știți cât de important este ăla?
Lasă FIFA, serialele de rahat și Facebook și treci la treabă!
Încheiem. Am cunoscut mulți sportivi, știu că viața lor este diferită. Cunosc faptul că există ceva neajunsuri. Dar neajunsurile lor, comparativ cu beneficiile pe care le pot obține sunt a priori mai mici. De aia, dacă ești sportiv și citești asta, MOTIVEAZĂ-TE! Profită cât poți de pe urma carierei, dar dezvoltă-te în paralel. Nu te oprește nimeni. Nu ai de ce ca la, să zicem, 35 de ani când te lași, să nu ai măcar o diplomă în buzunar. De nutriționist, de ghid turistic, de manager, de jurist, de orice! Timp ai. „Dacă mă accidentez…?” Ei bine, atunci o să ai și mai mult timp… Exact ca autorul documentarului „The game changers”. Însă când ai timp, folosește-l cum trebuie. Nu jucând FIFA, uitându-te la vreo porcărie de serial sau stând pe Facebook. Atunci, da, chiar faci sacrificii.
Mircea Dominte
Sursa foto: pixabay.com
