O poveste despre spirit. Despre spiritul Rapidului, prin ochii unui suporter. Primim frecvent mesaje de tot felul pe mailul rapid@1923.ro. Acesta de mai jos însă este unul dintre cele care merită într-adevăr publicabile. Pentru că rapidiştii suferă, cum este şi normal. Fiindcă procesul de vindecare sufletească după catastrofa din 2016 este lung şi anevoios. Domnul ce ne-a furnizat rândurile de mai jos se identifică drept un suporter simplu care nu a dat vreodată importanţă locului în care a stat pe Giuleşti. Indiferent că discutăm despre tribuna 0, tribuna a doua, tribuna 1, peluza nord sau peluza sud. Nici măcar nu îl interesa dacă trebuia să meargă pe Ghencea. Atât timp cât acolo juca Rapidul lui. Mărturiile omului sunt emoţionante şi vă lăsăm să le citiţi şi, apoi, să trageţi singuri concluziile.
De ce nu înţelegeţi ce este cu adevărat spiritul Rapidului?
Mi-am petrecut decenii suferind pentru Rapid, mai exact cinci din viaţă. Simt şi acum cum mi se zbârleşte pielea când mă gândesc cum Sandu Neagu a ratat lovitura de la 11 metri care ne putea aduce Cupa României în 1968. Aveam numai şase ani, dar nu se va uita nici în 150 de ani oftatul din jurul meu, îmbibat apoi cu lacrimile de supărare ce au urmat ca rezultat al golurilor din prelungiri marcate de Mircea Lucescu, cele care ne-au luat trofeul… Se formase, în inima mea, o tină spirituală ce părea că nu va dispărea prea curând. Numai că Rapid a avut, are, şi va avea mereu puterea să facă uitate astfel de momente. Măcar pentru câteva clipe, când bucuria pe care o împrăştie radiază precum o explozie solară. Doar că bucuria e întotdeauna mai scurtă decât suferinţa… Şi apoi îţi revine în cap momentul în care Sandu Neagu a ratat şansa de a răpune un mare duşman.
Revelaţia adusă de Mircea Lucescu
E cam prima amintire pe care o am despre Rapid şi rămâne cam cea mai tare întipărită în inimă. Chiar mă gândeam în 1997, când Mircea Lucescu a venit la Rapid, cum se schimbă totul în viaţă. De la călău, de la omul care ne-a răpit o clipă, o zi sau poate o săptămână de Sărbătoare, în omul care a devenit acum salariat în Giuleşti. Şi care, ca o ironie a sorţii, avea să aducă o Cupă în Giuleşti. În 1998. Adică la fix trei decenii de când pumnalul său fotbalistic ne-a lovit de două ori cu sete fix în mijlocul pieptului. Poate că atunci am înţeles, cu adevărat ce este spiritul Rapidului. Colecţia de momente de care îţi aminteşti cu ardoare şi care nu se şterg cât trăieşti. Au fost multe, dar ăsta îmi vine acum în cap. Şi paralela trasată de Mircea Lucescu m-a făcut atunci să înţeleg, în mod real, ce este acest spirit al Rapidului.
Falimentul sufletesc
După 2016, tristeţea ce a venit la pachet cu perversul faliment mi-a transformat sentimentalismul într-o imunitate interioară dureros de explicat. Am asistat în primul an la meciurile AFC Rapid. Pe urmă am mers mai des la Academia Rapid. Am fost şi la Rapid FNG. Practic, am ratat extrem de puţine meciuri de pe Giuleşti. Numai că bătaia asta între rapidişti, scindarea, dorinţa fiecăruia de a fi mai presus de moştenirea istorică lăsată de cei 95 de ani scurşi dintre care mai bine de jumătate i-am experimentat pe viu, ne îndepărtează de ideea de Rapid. Fiindcă spiritul nu se poate diviza, spiritul nu este ceva palpabil. Spiritul Rapidului nu poate fi echivalent cu ura, cu dorinţa oamenilor de a ieşi în evidenţă ca salvatori, fără a face într-adevăr nimic. Spiritul Rapidului e fiorul de pe şira spinării provocat de transpunerea gândurilor în trecutul îndepărtat, la driblingul lui Nichi Dumitriu.
Rapidiştii
Sau când ne amintim de golurile lui Sandu Neagu, de determinarea lui Dan Coe sau de modul în care Liţă Dumitru l-a şicanat pe marele Pele în 1970. Până şi incursiunile lui Lupu, golul lui Pancu în 5-3 cu Gaz Metan sau contraatacurile lui Florin Bratu sunt printre bucuriile sufleteşti pe care nu mi le ia nimeni. Şi probabil că asta se întâmplă cu mulţi dintre voi. Deocamdată aici am rămas, avalanşa de minciuni şi ipocrizie care vine dinspre cele trei entităţi implicate în dorinţa de antamare a marelui Rapid nu m-au putut convinge. Nici chiar atunci când în vitrină sunt aşezaţi, meticulos, câţiva dintre monştrii sacri ai istoriei giuleştene. Nu înseamnă nimic. Rapid este precum un castel uriaş. Iar Pancu, Niculae, Stanciu, Iencsi ori Maftei nu reprezintă decât câte o cameră din el. La fel cum se întâmplă cu multe alte nume de legendă ale Podului Grant. Inclusiv Dănuţ Lupu, care este dezgustător de urât tratat de „rapidişti”.
Ce înseamnă Rapid… Ce înseamnă spirit…
Nici ei, nici un om precum Manoliu sau o brigadă de suporteri care preferă mai mult negrul nu au dreptul să revendice o istorie vişinie, un spirit rapidist! Poate doar sub aceeaşi umbrelă, ar putea începe o realiniere anevoioasă cu spiritul pe care eu şi mulţi alţii îl simt prin vene. Fără supărare, dar nici Manoliu, nici Olariu, nici Burcă, nici Tudorache, nici T2 şi nici cei care le cântă în strună nu se pot aşeza în aceeaşi vitrină cu Sandu Neagu sau Mircea Lucescu. Până vor reuşi să facă ceva cu adevărat frumos, prefer să rămân cu spiritul insuflat de ratarea dureroasă a eroului de la Guadalajara. Şi cu meciurile de pe Giuleşti, atâtea cât vor mai fi… Chiar dacă patima cu care le trăiesc este incomparabil mai mică. Uneori, decât să privesc, prefer să închid ochii şi să-mi amintesc de driblingurile lui Goanţă. Unicul decar… sau de clarviziunea lui Măldărăşanu. Orice are legătură, în inima mea, cu spiritul Rapidului. De aia acest spirit nu poate muri cât noi trăim, pentru că este suma emoţiilor fiecăruia dintre noi! Chiar dacă echipa joacă sau nu.
Cu nostalgie şi resemnare,
Nicu P.
