„Primul trofeul pentru Dinamo după o pauză de cinci ani!”, e titlul unei ştiri din seara lui 20 mai 2017. „Câinii” tocmai câştigă Cupa Ligii României, iar acest lucru generează o emulaţie enormă. Nu e vreun mare trofeu, dar după aşa secetă contează. Pare o informaţie inutilă, dar totul se transformă în momentul în care revenim în urmă cu 5 ani. Fiindcă precedentul lor trofeu era obţinut în finală cu… Rapid! Un meci de extrem de tristă amintire, care pentru cei cu sânge vişiniu prezenţi în tribune a rămas precum un ciob care a fost închis în rana pe care o tăiase deschis atunci. Nu se uită.
Tricoul vişiniu din spatele hanoracului verde
23 mai 2012. Sunt aproape patru ani de când nu a mai învins Dinamo. Acum se joacă cu trofeul pe masă. Un succes ar spăla orice urmă de furie sau deznădejde lăsată în inimile rapidiste în ultimii patru ani. Pe sub un hanorac verde se ascunde un tricou vişiniu cu emblema cu acvila în dreptul inimii. Imaginea minusculă, printre alte mii prezente în tribune, poate fi localizată la masa presei. Un ziarist de la presa locală nu se poate bucura de eveniment. Deşi nu e din Bucureşti şi, în consecinţă, ajunge rar pe Arena Naţională are o barieră pusă între inimă şi minte. Ţine cu Rapid de când se ştie, dar scrie despre Dinamo. Nu se poate înfăţişa cu tricoul echipei din Giuleşti. Dar nici nu l-a putut lăsa acasă. Tremură de emoţii. Dar e bine, Rapid atacă!
Dani Coman nu poate preveni dezastrul
La cum se joacă, meciul nu poate avea decât o câştigătoare, iar trofeul trebuie să facă o tură pe Podul Grant la noapte! Baloanele cu siglele celor două echipe care au prefaţat lovitura de începere, cântecele pe tonalităţi diferite care vin dinspre ambele galerii furnizează combustibilul necesar întreţinerii unei flăcări spirituale pe care o simţi în tot corpul. E seara Rapidului! Un gând care nu poate fi frânt nici măcar de blestemata lovitură de cap a lui Scarlatache… Care catapultează mingea peste mâna lui Dani Coman. Nu poate fi oprită din drumul ei spre vinclu. Contactul cu plasa şi urletul de bucurie al adversarilor provoacă broboane de transpiraţie rece care se impregnează în materialul vişiniu de sub hanoracul verde. Nu e nimic, avem timp!
Timpul trece, ghilotina cade
Rapid atacă continuu, mai mult decât la început. Nu se poate să nu bată. În cel mai rău caz, Doamne fereşte, vom avea timp de prelungire. Pancu şi Teixeira mângâie mingea cum numai ei ştiu, inclusiv pe peticele de teren unde gazonul lipseşte. Bozovici e neobosit şi nici nu concepe să rateze Cupa! Doar că atunci când aştepţi golul, timpul trece altfel. Cu o viteză supranaturală. Precipitarea creşte, iar fluierul final cade precum o ghilotină peste capul unui condamnat care se bate cu gărzile ce-l ţin. Fiindcă Rapid pierde luptând. Dar pierde! Istoria nu va consemna „trofeu cucerit cu noroc de Dinamo” sau „pierdut cu ghinion de Rapid”. Ci, sec, Dinamo, câştigătoarea Cupei României 2012. Dureros pentru rapidişti. Unul dintre ei îşi încheie până în gât hanoracul verde şi lasă să piară şi ultima urmă de vişiniu ce ieşea la suprafaţă.
Întâlnirea cu Bonetti…
Lacrimile i se blochează undeva la jumătatea drumului, dar nu pot fi stăvilite. Mintea trebuie să învingă. „Să îţi faci relaţii cu Bonetti, dacă tot te-am trimis la meci!”, i-au sugerat superiorii înaintea partidei. Ce ironie! Un privilegiu se transformă într-un coşmar. Omul îi strânge cu privirea încleştată antrenorului italian. Un zâmbet mecanic nu poate trăda deznădejdea din inimă. Nu contează, Bonetti e prea fericit să înţeleagă. Acum e prieten cu toată lumea. Se termină totul. Iar pentru Rapid lumea o ia la vale. Insolvenţa, retrogradare, promovare, retrogradare, promovare, faliment şi restart din liga a 5-a. La cinci ani distanţă, Dinamo ia alt trofeu. La 12 ore distanţă de bucuria lor firavă, Rapid petrece! Promovarea matematică în liga a 4-a. Nu e tocmai ce ne-am fi dorit acum, să zicem, cinci ani. Însă e tot ce ne bucură acum. Fiindcă Rapid trăieşte!
