Ziua de 30 iulie 2016 a început cu legitimarea de către jandarmi a câtorva suporteri, rapidiștii adunați lângă Podul Grant, ”o simplă formalitate”, după cum ne-au anunțat. I-am întrebat în mod expres pe cei trei domni care ne-au încolțit imediat ce am parcat sub pod și ne-au cerut buletinele, dacă este totul în regulă cu intenția noastră de a merge pe jos din Giulești până în Ștefan cel Mare și ni s-a confirmat că totul e ok și că ne vor însoți, însă că nu avem aprobare să mergem tot drumul pe jos, ci doar până la Podul Basarab, de unde vom lua tramvaiul nr. 1 spre ”Groapă”, lucru care s-a și întâmplat. Fără niciun fel de incidente.
Rapidiștii din tribune
La câți copii și femei am fost, nici nu știu ce incidente ar fi putut să apară. Ajunși în incinta stadionului Dinamo, domnii jandarmi ne-au anunțat cu nonșalanță că ”toți cei care au fost legitimați vor fi sancționați conform legii pe motiv că au coborât din tramvai cu o stație înainte de stadion”. Da, dintr-un tramvai plin-ochi, în care vă repet că erau mulți copii și femei, pe o căldură infernală în care abia se putea respira. Câteva voci au reacționat la vestea sancționării anunțând că vor contesta eventuala amendă, în rest toată lumea s-a resemnat și, din nou, n-au fost incidente.
Probabil că se doreau cu tot dinadinsul aceste incidente, fie pe drum, fie la aflarea veștii că vom fi sancționați. Ghinion, domnilor jandarmi! Cert este că în temeiul legii invocate de acești ”justițiari”, nu prea au motive să ne dea amendă. Iar dacă totuși vor avea tupeul să ne-o dea, deși n-am făcut nimic, n-am semnat nimic și aș îndrăzni să afirm și că ne-am aflat în fața unei acțiuni premeditate, sper că nu se va înghesui nimeni să o plătească. Nici femeile, nici copiii amărâți care s-au dus pe caniculă să încurajeze fantoma unei echipe, fiindcă asta e, poate, o ultimă bucurie care le-a mai rămas.
Rapidiștii, mereu la datorie
Ce-am trăit însă, odată intrați în Sala Dinamo, a șters orice sentiment de amărăciune pe care îl simțeam din cauza nedreptății prin care tocmai trecusem. Pot afirma cu cea mai mare sinceritate că nu mi-am imaginat niciodată că voi asista la așa ceva. Dinamoviștii să dea tonul la scandarea ”Rapid nu moare!”? Dinamoviștii să pună Imnul Rapidului la stația de amplificare?
Dinamoviștii să afișeze mesaje de susținere și să ne aplaude? Când noi nu mai aveam putere să strigăm, să ne trezească dinamoviștii din ”somnul cel de moarte” și să ne dea peste nas în cel mai constructiv mod cu putință, transmițându-ne tacit mesajul ”reveniți-vă, bă, că rămânem singuri și nu mai avem cu cine să ne batem în scandări și mesaje și nici pe terenul de joc”?
Amintiri de la… locul faptei!
Mă uitam în jur și (aproape) toată lumea era bulversată, nouă, rapidiștilor, ni se părea că visăm. Am cântat cum n-am mai făcut-o demult. Pe fețele rapidiștilor s-a văzut din nou bucuria de a cânta pentru echipa lor, pe o singură voce, toată lumea, toate cântecele vechi și noi pe care credeam de la o vreme că le-am uitat. De ce? Fiindcă ni s-a dat o pastilă de energie de care aveam nevoie ca de aer. Posibil și pentru că de la eveniment a lipsit o anumită facțiune din galerie. N-am mai fost brigăzi, am fost DOAR RAPIDIȘTI. Noi, rapidiștii!
Și sper să fi fost momentul în care să ne dăm seama că nu mai trebuie să lăsăm pe nimeni să ne distrugă unitatea, stând cu mâinile în sân. Acum e momentul să dăm afară dintre noi răul care a făcut ca mii de rapidiști să nu mai vină la stadion. Pentru că am văzut cum e fără el. E bine, e minunat, e sublim. E ca înainte! Și dacă rămânem așa, vom avea puterea să ajutăm și echipa Rapid, atunci când va renaște. Primul pas spre redresare suntem NOI!
„Rapidul nu moare!”
După mult timp, ieri am rămas fără voce. Și la propriu, și la figurat. De la liderii de galerie care mergeau pe la toată lumea și îndemnau ”să nu înjurați pe Dinamo!”, la bătrânul dinamovist care, cu nepotul lângă el, afișa un carton scris de mână cu mesajul ”Rapid nu moare! Capul sus, rapidiștilor!”, la faptul că am primit o dovadă de solidaritate despre care nu știam că mai există, la o unitate între rapidiști de care îmi era al dracului de dor, toate astea m-au făcut să plâng cu zâmbetul pe buze. Eu n-am crezut niciodată că va muri Rapidul, dar mă bucur că au văzut-o și simțit-o și alții, care spre deosebire de mine poate nu mai credeau că RAPID NU MOARE!
La întoarecea spre casă ascultam în mașină ”Suflet de ultras”. ”Poți să cedezi când vezi atâtea inimi frânte sau colectezi mai multe amenzi decât echipa ta puncte…”, am auzit la un moment dat. Și am înțeles pentru prima oară ce înseamnă asta. I-am zis soră-mii: ”Dacă ne amendează ăia și Rapidul nu joacă sezonul ăsta, chiar că o să avem mai multe amenzi decât punctele echipei noastre!” și am râs, rapidiste fericite după multă vreme.
Cam așa trăiesc rapidiștii!
