Păcat de iarba aia care îngălbenește… Aveam cel mai frumos gazon din țară…
De scaunele alea obișnuite să fie călcate în picioare (că în Giulești nu se prea stătea jos), de platforma aia pe vremurile când cineva chiar dădea tonul galeriei urcat pe ea, de gardul care abia ținea greutatea suporterilor ce îl escaladau la fiecare gol al Rapidului și era mereu plin de mesaje ale grupărilor, de porumbeii care dădeau rotocol înainte de începerea meciurilor și despre care se spunea că sunt sufletele celor plecați în Galeria din Ceruri…
Nimic din ceea ce există pe Giulești nu e un simplu obiect. Noi, nebunii frumoși, am personificat de fiecare dată chiar și ultimul fir de iarbă, dându-i un sens pe care nimeni altcineva nu l-ar fi înțeles… Păcat de lacrimile de fericire și tristețe deopotrivă, pe care nicio altă echipă din România nu le-a făcut să se nască cu atâta sinceritate, iubire pură și dragoste de adevăr și dreptate…
Lumea în care trăim nu prea mai lasă loc de asemenea simțăminte. Suntem unii dintre puținii care mai știu ce înseamnă să trăiești așa ceva și ideea că nu le vom mai simți niciodată e mai ascuțită și mai tăioasă decât mii de cuțite. Nu trebuie să capitulăm niciodată. Dacă nu va mai fi să fie, măcar să știm că n-am stat și ne-am uitat ca simpli spectatori.
Locul ăla este magic, viu și ne așteaptă ca pe o ploaie în deșert, să-l însuflețim luni de la ora 19:23 cu simpla noastră prezență. ”Dacă vrei să trăiești, vino pe Giulești!”. Dacă vrei ca Giuleștiul să trăiască, nu-l părăsi. Vei părăsi o parte din sufletul tău pe care n-o vei mai recupera niciodată. Rapidiști, ne vedem luni (n.n. detalii AICI). RAPID, IUBIRE FĂRĂ SFÂRȘIT!
