Daniel Niculae este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari atacanţi din istoria Rapidului. Cifrele sale spun totul. Dincolo de acest lucru, Nico este, în primul rând, un mare rapidist. Şi în acelaşi timp unul dintre cele mai bune produse ale centrului de copii şi juniori din Giuleşti. Dacă ar fi să navigăm puţin prin minunata istorie a Rapidului, întinsă până acum pe durata a 93 de ani, sigur îl încadrăm între primii zece jucători produşi de Rapid care au scris istorie în acest tricou. Alături de nume legendare precum Macri, Neagu, Manea, Rică Răducanu, Dan Coe, Liţă Dumitru sau Puiu Ionescu.

Cu ocazia împlinirii a 93 de ani de existenţă a clubului, echipa 1923.ro vă oferă un interviu un exclusivitate cu Daniel Niculae! În rândurile ce urmează veţi putea citi, sperăm noi cu mare plăcere, istoria de fotbalist a lui Daniel Niculae. Omul care a excelat nu doar la Rapid, ci şi în campionatul Franţei, la echipe precum Auxerre, Monaco şi Nancy, dar şi la Astra şi, mai ales, naţionala României. Mai bine să-l lăsăm pe Nico să povestească în amănunt fiecare etapă a frumoasei sale cariere.

S-a „lăsat” ca să fugă de la Dinamo la Rapid!

Nico, îţi mai aminteşti prima ta zi ca junior al Rapidului?

Oh, da! Normal că da! N-aş putea vreodată să uit acele momente deşi au trecut mai bine de 20 de ani de atunci. Simt şi acum bucuria pe care o aveam atunci în tot corpul. Eram cel mai fericit! Bucuria de a purta echipamentul Rapidului şi de a împărţi vestiarul cu nişte băieţi de caracter care mi-au devenit în primă fază colegi şi, cu timpul, prieteni. Ca să nu mai spun ce emoţii am avut când l-am văzut pe antrenor! Mai mari nu cred că am mai avut apoi, ca fotbalist. Am jucat meciuri tensionate, importante. Şi nu puţine, dar parcă emoţiile din prima zi în echipamentul Rapidului nu se pot compara cu nimic!

Înainte să vii la Rapid ca junior, ai fost la Dinamo. Cine te-a mutat în Giuleşti?

Povestea asta este simplă. Tatăl meu nu a fost vreodată mare iubitor de fotbal, însă alte rude da. Înflăcărate chiar. Naşul meu e dinamovist, iar unchiul, cu care mai vin şi acum la meciuri, rapidist. De altfel, alături de unchiul meu mergeam foarte des pe Giuleşti, la peluza dinspre teatru şi mai mereu intram cu clasicul: <<nenea, mă bagi şi pe mine pe biletul tău, te rog?!>> (râde). În paralel eu jucam la Dinamo, am fost câţiva ani acolo. Nu-mi dau seama exact cât… Doar că am realizat că nu e locul meu la Dinamo, aşa că le-am spus că eu mă las de fotbal, ca să pot obţine dezlegarea şi legitimaţia. Eu, de fapt, mă antrenam deja de o lună cu Rapid, dar nimeni nu ştia. Şi uite cam asta e povestea trecerii mele de la Dinamo la Rapid.

Coleg cu Dănălache, golgheterul campionatului Chinei

Eşti unul dintre puţinele produse ale centrului de copii şi juniori de la Rapid care a avut performanţe uriaşe alături de echipa de lângă Podul Grant. Cum vezi acest lucru?

Mă bucur şi mă mândresc la maximum că acesta este destinul meu!!! Este un vis împlinit, clar. Totuşi, eu nu-mi doresc să fiu doar unul dintre puţinele produse ale centrului de copii şi juniori care să facă performanţe la Rapid. M-aş bucura tare mult dacă Rapid ar scoate an de an juniori foarte valoroşi, care să ajute clubul să stea mereu acolo unde îi este locul, adică în lupta pentru trofee. Atunci noi am fost o generaţie foarte bună, cea a jucătorilor născuţi în 1982. I-am avut colegi de echipă pe Gigel Ene, Dănălache, fost golgheter al Chinei, sau Roberto Iancu, fotbalişti foarte talentaţi, antrenaţi de Ionuţ Andriţa. Din păcate, dacă nu ai şansă în carieră se poate să nu ajungi la adevăratul nivel la care ar trebui, chiar dacă eşti înzestrat cu mult talent.

Dacă ar fi să alegi între titlul din 2003 şi parcursul din sezonul 2005-2006 al Cupei UEFA, care ar fi opţiunea ta şi de ce?

Nu pot să aleg între ele, este un lucru imposibil. Sunt două dintre cele mai preţioase amintiri din cariera mea de fotbalist. Pur şi simplu le văd ca pe două performanţe uriaşe reuşite de două generaţii diferite, chiar dacă nu au fost decât trei ani distanţă între ele. Am avut însă cîţiva numitori comuni, iar aici trebuie menţionaţi Răzvan Lucescu, Vasile Maftei, Marius Măldărăşanu, Dănuţ Perjă, Valentin Bădoi, Nicolae Grigore şi… subsemnatul (zâmbeşte).

„În ritmuri de hip-hop!”

În 2003 aveai doar 20 de ani, dar ai jucat în aproape toate meciurile. Ce caracterizare poţi să-i faci lui Daniel Niculae de atunci?

Foarte tânăr (râde copios)! În mare formă, la început de carieră… În ritmuri de hip-hop (zâmbeşte)! A fost o perioadă minunată, un debut pe care orice rapidist şi-l doreşte la echipa pe care o iubeşte, iar eu am avut privilegiul să trăiesc aşa ceva. Cum au trecut anii… (oftează).

Cum a fost să lucrezi cu Mircea Rednic?

Minunat! A fost o plăcere! Îţi dai seama că nu avea cum să fie altfel, mai ales că eu eram doar un tânăr care încerca să se afirme. Iar Mircea Rednic mi-a dat încrederea de care aveam nevoie, a crezut în mine, aşa că… Este un antrenor foarte important pentru cariera mea. Totuşi trebuie să menţionez că am avut ce învăţa de la fiecare antrenor alături de care am lucrat.

Este golul marcat împotriva lui Hamburg, pe Giuleşti, cel mai frumos din cariera ta?

Oh… Grea întrebare! Am mai marcat goluri frumoase în cariera mea, dar dacă ne gândim la competiţia în care acesta a fost marcat şi la valoarea adversarului pot afirma că, da, este cel mai frumos şi cel mai important. Însă în aceeaşi categorie aş vrea să îl pun şi pe cel din poarta Herthei Berlin. Nu a fost la fel de frumos, dar în mod clar la fel de important.

„Am fost dorit de echipe mari”

Cum a fost atmosfera în vestiar după Rapid – Hamburg 2-0. Care este primul lucru care îţi vine în minte?

Nici nu mai ştiu… Pot doar să îmi amintesc că era fericire mare, dar eram jucători copţi, deja experimentaţi şi în acea mare de bucurie am putut conştientiza imediat că ne aşteaptă un retur muuuult mai greu decât meciul de pe Giuleşti. Ceea ce s-a şi întâmplat, dar poate tocmai datorită faptului că ne aşteptam la asta şi am fost atenţi am obţinut calificarea mult visată!

După meciul din tur cu Steaua, 1-1, ce v-aţi spus?

Acel meci… Nu a fost tratat prea bine. Din simplul motiv că eram prea nerăbdători şi îndoctrinaţi să-i batem. De multe ori aşa se întâmplă când îţi doreşti prea mult ceva, să nu iasă tocmai OK. Am vorbit apoi. Ştiam, simţeam că aveam puterea să îi batem şi să ne calificăm în semifinale. Niciodată nu s-a pus problema să ne temem, să gândim altfel. Dar…

Eşti unul dintre cei mai scumpi jucători vânduţi de Rapid. În 2006, pe lângă Auxerre, te-a mai dorit cineva?

De-a lungul timpului am tot auzit zvonuri, fel şi fel de zvonuri. Chiar şi legat de echipe mari. Dar ştii cum e cu fotbaliştii… Chiar dacă ei sunt cei care se transferă, de cele mai multe ori află ultimii. Aşa că nu mai are rost să vorbim acum de ce a fost. Mă bucur că am ales până la urmă să joc la Auxerre!

„Auxerre m-a ofertat din 2005”

Cum a venit oferta de la Auxerre? Ţi-a fost uşor să o accepţi?

Puţini ştiu, dar oferta de a juca la Auxerre venise în toamna lui 2005, deci cu aproape un an înainte să semnez. Am dat cu pixul pe un precontract în perioada de transferuri din iarnă, fiindcă am ajuns la un numitor comun cu cei de acolo în acest sens. În momentele alea mintea mea nu era setată decât pe faptul că trebuie să facem tot ce este posibil pentru a ajunge cu Rapid cât mai sus în Cupa UEFA. Cei de acolo m-au înţeles şi cam asta a fost toată discuţia legată de transferul în Franţa.

Ai jucat şase ani în Franţa constant! Care sunt cele mai frumoase amintiri?

Jucând atâta în acel campionat, amintirile frumoase sunt pe măsură. Multe, multe de tot. Nu m-aş putea opri doar la una, evident, însă prima care îmi vine în cap este sezonul 2009-2010. Ultimul al meu la Auxerre, când am fi putut câştiga campionatul chiar dacă nimeni nu ne dădea şanse la început. L-a luat până la urmă Marseille, dar am fost un ghimpe tot sezonul. Gândeşte-te că am terminat cu 71 de puncte competiţia!