Nu mă refer la cel din anii ’90 – ’00, care oricum a fost una dintre cele mai puternice echipe pe care le-a avut România. Vom vorbi despre echipa anilor ’60 – ’70 pe care, din păcate, prea puţini dintre cei care mergem acum la meciuri au apucat să o vadă. Oarecum firesc. Au trecut decenii, iar negura timpului se aşază peste amintiri, dar şi peste articulaţiile care sunt tot mai greu de scos din casă, pe orice vreme, pentru a însufleţi bătrânul Giuleşti. Norocoşii martori ai campioanei din 1967, cam aceeaşi echipă care a ieşit şi pe locul secund de cinci ori, îşi amintesc magia acelor fotbalişti.

Mulţi dintre noi nu putem face asta. Este imposibil din punct de vedere cronologic. Ne putem bucura doar de imagini, filmări sau poveştile celor care au sorbit cu sete din cupa în care rapidismul se împletea cu forţa. Cum rar s-a întâmplat de-a lungul istoriei. Mai cu seamă că atunci ştim şi cine ne-au fost adversarii. La anul se împlineşte jumătate de secol de la acel succes memorabil şi, din păcate, mulţi dintre cei care făceau atunci zeci de mii de oameni să plângă de bucurie nu mai sunt printre noi. Ultimul plecat, acum doar două săptămâni, Teofil Codreanu.

Doare fiecare astfel de dispariţie, pentru că îţi dai seama, mai tare ca niciodată, că timpul nu are milă, că anii trec, şi că mai devreme sau mai târziu orice idol devine legendă. Şi intră în nemurire. Din păcate, din echipa care muşca din adversari au plecat mulţi soldaţi fără a se putea bucura măcar de „nunta de aur” a fotbalului rapidist. Primul care s-a alăturat galeriei din Ceruri a fost Dan Coe, plecat prematur şi misterios dintre noi în 1981, la doar 41 de ani… Ministrul apărării umplea de durere fiecare inimă rapidistă. Iar pentru cei mai tinerim lăsa moştenire regretul că nu vom apuca vreodată să-l cunoaştem în carne şi oase.

Doi ani mai târziu a dispărut şi Nicolae Georgescu, unul dintre mijlocaşii emblematici ai Rapidului, chiar dacă numele său nu a fost foarte legat de câştigarea titlului din 1967. Zimbrul Valentin Stănescu a spus şi el „adio” acestei lumi în 1994, pentru ca peste doar şase ani să ne părăsească şi Dinu „Buric”, alt component de bază al echipei din 1967. O lovitură mare a venit şi în 2007, când Iliuţă Greavu, poreclit „Cauciuc”, trecea în nefiinţă din cauza unui infarct. Aşa am rămas şi fără omul care se află pe locul doi în topul all time al meciurilor jucate pentru Rapid. Galeria vişinie de Sus continua să crească, iar în 2010 şi-a mai chemat un membru de seamă: copilul teribil al Giuleştiului, Sandu Neagu, plecat dintre noi mai devreme decât oricine şi-ar fi dorit.

Ca un semn că totuşi sufletul lui a rămas să vegheze Rapidul, la doar câteva zile după tragica dispariţie, băieţii noştri au spulberat steaua cu 5-1. Victoria dedicată, evident, lui Neagu. O nouă dramă s-a abătut şi în 2014 asupra Giuleştiului, când alt copil teribil al echipei noastre dragi, Nae Manea, a încetat din viaţă la doar 60 de ani. Nu a prins echipa care a luat titlul în 1967, dar şi-a pus amprenta pe cele două Cupe cucerite în anii ’70, una din postura de divizionară secundă… Tristeţea s-a prelungit şi în 2015, când alt fotbalist cu multe meciuri în tricoul Rapidului, Ion Pop a plecat prematur în altă lume. A fost urmat de legendarul Teo Codreanu… Rapidul care călca adversarii în picioare e tot mai mic.

Curând se împlinesc 50 de ani de la acel moment emoţionant, unic, când Rapid devenea, în sfârşit, mare, şi câştiga titlul oficial pentru prima dată în istorie. Datoria noastră este să-i preţuim pe toţi cei care au contribuit la acest uriaş succes! Dar, în aceeaşi măsură, trebuie să conştientizăm că nu trebuie să uităm de cei care nu mai sunt între noi. Mai ales datorită faptului că fără ei, fără aportul lor, Rapid nu ar fi fost ceea ce este azi. Ar fi avut cu siguranţă multe pagini de istorie lipsă.