„Imi place sa cred ca povestea mea este una cu happy-end. Chiar daca nu s-a terminat inca cu durerile mele de cap si chiar daca nu ma voi simti mai bine de atat. Povestea mea este cu happy-end pentru ca, in ciuda durerilor care de multe ori sunt insuportabile si in ciuda celor 6 operatii pe care le-am facut, am puterea sa zambesc, am devenit mai puternica si, mai mult decat atat, am invatat sa traiesc, sa ma bucur de viata si sa simt din plin fiecare zi.
Si in martie 2005 aveam dureri mari de cap, ameteli si stari naspa, dar atunci nu stiam cu adevarat ce e viata, nu realizam ca nimic nu este intamplator si ca dincolo de toate astea exista si o parte frumoasa a vietii.
Am aflat pe 16 martie 2005 ca am un chist arahnoidian de fosa posterioara (mai exact pe creirul mic). Si era unul destul de mare – 6,7 cm. Tot ce vroiam era sa nu ma mai doara capul si, in inconstienta mea de atunci, nu am mai pierdut timpul, nu am mai cerut inca o parere si m-am operat o saptamana mai tarziu la Spitalul de Urgenta Floreasca. Multi au spus ca sunt curajoasa… Poate. Dar era mai degraba un curaj provenit din inconstienta unei pesoane care nu s-a gandit nicio clipa la ce presupune o operatie pe creier, care sunt riscurile sau urmarile.
Pe 23 martie 2005 a fost primul hop din viata mea. Au fost ceva probleme in tipul operatiei, chistul a explodat din cauza presiunii intracraniene foarte mari, am intrat in stop cardio-respirator, dar… m-am nascut a doua oara, dupa cum au spus doctorii. Nu are rost sa povestesc cum m-am trezit dezorientata la terapie intensiva (cand am vazut icoana cu Maica Domnului, am crezut ca am murit) si cu dureri de parca imi taiase cineva craniul cu drujba.
M-am recuperat foarte repede si foarte bine, insa dupa scurt timp au reaparut durerile de cap. In mai, acelasi an, parca cineva mi-a mai dat una in cap: chistul se refacuse (avea peste 5 cm) si trebuia sa ma operez din nou. Parca era o gluma proasta si am trecut si eu, ca multi altii, prin stadiul intrebarilor „de ce eu?”, „de ce mie?”, „cu ce am gresit?” etc. Am tras aer in piept si pe 11 mai m-au operat a doua oara (tot la Floreasca). Mi-au pus un shunt spinal, un furtun in coloana care sa dreneze lichidul din chistul meu. Am stat acasa 10 luni, m-am pus pe picioare si am reinceput munca.
Totul a fost ok, nu am mai avut dureri decat din cand in cand si suportabile, ameteli cand si cand si parea ca problema s-a rezolvat. Dar in vara lui 2007 am inceput iar sa ma simt rau. La fiecare control, doctorul care ma operase imi spunea ca nu e nimic, ca nu are legatura cu operatiile si cu chistul, ca o sa treaca si ca nu are ce opera, desi altii imi spuneau ca a aparut hipertensiunea intracraniana. Am suportat cat am suportat, iar la inceputul lui 2008 m-am dus la un alt speciaist, la Spitalul Bagasar, am facut un RMN care arata clar: hipertensiune intracraiana. Verdictul: trebuia operat ieri ca sa nu apara hidrocefalia. Desi mi-a fot teama ca nu va accepta sa ma opereze (fiind un pacient operat deja de doua ori de alt doctor la alt spital, ca un adevarat profesionist, noul meu doctor a acceptat cazul si pe 3 martie anul trecut m-au operat a 3-a oara si mi-au pus un shunt peritoneal (adica un alt furtun de dren de la chist pana in stomac). Pentru prima oara m-am temut, dar am simtit si cum prind putere. Stiam ce inseamna operatiile pe creier, realizam ca pot pierde tot ce aveam si au aparut emotiile. Dar erau emotii… constructive, ca sa zic asa. Pentru prima oara era optimista si increzatoare ca va fi totul bine.
Operatia a decurs fara probleme, intr-o saptamanaeram acasa, insa la 10 zile de la operatie am facut o comotie cerebrala si am intrat in coma. Glumesc si spun ca nu era genul meu, asa ca n-am stat prea mult si…m-am trezit. Norocoasa. Fara sechele. Criza pe care am facut-o nu avea legatura cu operatia de mai devreme. Doctorii mi-au explicat ca vasele de sange s-au subtiat din cauza faptului ca am stat prea mult cu hipertensiunea intracraniana. Nu mai conta. Iportant era ca mi-am revenit. Si a fost bine. Un pic. Apoi am inceput sa am dureri de coloana si de gat, ramaneam intepenita si ceva era in neregula.
Furtunul din coloana, cel pus de doctorii de la Floreasca, imi dadea dureri crunte (intrase adanc in maduva si atingea nervii spinali si nervul Arnold, motiv pentru care nu ma putea misca – am aflat mai tarziu). Mai puternica decat oricand, am inteles ca trebuie sa mai trec prin niste hopuri pentru a fi ok. Am acceptat faptul ca trebuie sa ma opereze iar. Am acceptat totul cu incredere, incredere in doctorii de la Bagdasar si incredere in fortele mele, incredere in Dumnezeu si in faptul ca totul va f ok. Aeam oricum talismanele mele, oameni speciali in jurul meu, prieteni vechi si preteni noi, visele mele si gandurile frumoase.
In octombrie (anul trecut) m-au operat de 2 ori si au reusit sa scoata furtunul care imi dade durerile de coloana si de gat si care risca sa faca si mai mult rau.
Cat am stat in spital, 3 saptamani, nu am avut timp sa ma gandesc la durerile mele. Am vazut atata durere in jur, atatia oameni care nu aveau curaj sau putere, incat am simtit ca toate incurajarile pe care le primisem eu trebuie sa le impart celorlalti. Atunci am facut si seria de fotografii „Romania in spital”.
Am inceput sa ma misc din nou ca un om normal, nu ca lupul cum ma miscam inainte, sa nu mai am durerile de coloana pe care le aveam si am rasuflat usurata. Dar povestea nuse opreste aici. Au reaparut durerile de cap (frontal si la ceafa), pierderi de echilibru si migrene urate si dupa un nou control, la inceputul acestui an, am aflat motivu: se drena prea mult lichid acum si era nevoie de o valva la furtunul pus anul trecut. Vestea buna era ca nu ma mai opera la cap, ci doar la stomac, la capatul shuntului. Zis si facut. Pe 25 februarie am facut-o si pe asta. A 6-a operatie. La o zi de la operatie mi-au dat drumul acasa, iar acum sper si ma rog sa-mi treaca durerile si de cap si macar 50 la suta sa ma simt mai bine si astept primavara.
Nu stiu ce va fi mai departe. Stiu ca nu mai vreau sa stau intr-un spital din Romania. E trist si gri. Avem doctori atat de buni, atat ca profesionisti, cat si ca oameni, asa cum am descoperit la Spitalul Bagdasar, dar conditiile… offf. Cat am stat acolo m-am gandit cat de greu trebuie sa le fie sa lucreze in aceste conditii, cu zgomotul de picamere de dimineata pana seara, in galagia aceea si conditiile care te fac sa te simti in urma cu 30 de ani, cu saloane in care pacientii stau cate 2 in pat si nu se poate respira aer curat… Jos palaria si tot respectul meu pentru doctorii si asistentele pe care le-am cunoscut acolo si care nu uita sa fie oameni in conditiile date.
Cat depre mine… orice ar fi, trebuie sa merg mai departe. Poate daca in martie 2005 as mai fi cerut o parere si nu m-as fi grabit la operati, azi povestea mea nu ar fi fost atat de lunga si nu ar fi continut 6 operatii, ci una. Dar eu cred ca nimic nu este intamplator si uneori e nevoie sa mori un pic pentru a simti ca traiesti. E trist ca trebuie sa trecem prin asemenea chinuri pentru a invata sa traim. Pentru mine nu regre nimic. Regret insa ca au trebuit sa treaca prin momente grele, de teama si teniune, oameni dragi mie, care au stat cu grija si care nu meritau sa sufere dincauza mea.
Acum, chiar daca nu va fi mai bine nici dupa aceasta operatie si va trebui sa ma invat sa traiesc cu starile astea si sa suport in fiecare zidurerile de cap, nu am cum sa ma dau batuta. Pentru ca am atatea de facut, pentru ca am oameni deosebiti in jurul meu si pentru ca datorita lor ma simt o persoana speciala.”
Asta e povestea mea.
Teodora Maftei a plecat astazi de pe acest pamant, dar povestea ei spusa pe blogul lui Dan Santimbreanu va ramane spre vesnica, dar si vrednica ei pomenire! La revedere, Teo!
