„Imi place sa cred ca povestea mea este una cu happy-end. Chiar daca nu s-a terminat inca cu durerile mele de cap si chiar daca nu ma voi simti mai bine de atat. Povestea mea este cu happy-end pentru ca, in ciuda durerilor care de multe ori sunt insuportabile si in ciuda celor 6 operatii pe care le-am facut, am puterea sa zambesc, am devenit mai puternica si, mai mult decat atat, am invatat sa traiesc, sa ma bucur de viata si sa simt din plin fiecare zi.
Si in martie 2005 aveam dureri mari de cap, ameteli si stari naspa, dar atunci nu stiam cu adevarat ce e viata, nu realizam ca nimic nu este intamplator si ca dincolo de toate astea exista si o parte frumoasa a vietii. Am aflat pe 16 martie 2005 ca am un chist arahnoidian de fosa posterioara (mai exact pe creirul mic). Si era unul destul de mare – 6,7 cm. Tot ce vroiam era sa nu ma mai doara capul si, in inconstienta mea de atunci, nu am mai pierdut timpul, nu am mai cerut inca o parere si m-am operat o saptamana mai tarziu la Spitalul de Urgenta Floreasca. Multi au spus ca sunt curajoasa… Poate. Dar era mai degraba un curaj provenit din inconstienta unei pesoane care nu s-a gandit nicio clipa la ce presupune o operatie pe creier, care sunt riscurile sau urmarile.
Pe 23 martie 2005 a fost primul hop din viata mea. Au fost ceva probleme in tipul operatiei, chistul a explodat din cauza presiunii intracraniene foarte mari, am intrat in stop cardio-respirator, dar… m-am nascut a doua oara, dupa cum au spus doctorii. Nu are rost sa povestesc cum m-am trezit dezorientata la terapie intensiva (cand am vazut icoana cu Maica Domnului, am crezut ca am murit) si cu dureri de parca imi taiase cineva craniul cu drujba.
M-am recuperat foarte repede si foarte bine, insa dupa scurt timp au reaparut durerile de cap. In mai, acelasi an, parca cineva mi-a mai dat una in cap: chistul se refacuse (avea peste 5 cm) si trebuia sa ma operez din nou. Parca era o gluma proasta si am trecut si eu, ca multi altii, prin stadiul intrebarilor „de ce eu?”, „de ce mie?”, „cu ce am gresit?” etc. Am tras aer in piept si pe 11 mai m-au operat a doua oara (tot la Floreasca). Mi-au pus un shunt spinal, un furtun in coloana care sa dreneze lichidul din chistul meu. Am stat acasa 10 luni, m-am pus pe picioare si am reinceput munca.
Totul a fost ok, nu am mai avut dureri decat din cand in cand si suportabile, ameteli cand si cand si parea ca problema s-a rezolvat. Dar in vara lui 2007 am inceput iar sa ma simt rau. La fiecare control, doctorul care ma operase imi spunea ca nu e nimic, ca nu are legatura cu operatiile si cu chistul, ca o sa treaca si ca nu are ce opera, desi altii imi spuneau ca a aparut hipertensiunea intracraniana. Am suportat cat am suportat, iar la inceputul lui 2008 m-am dus la un alt speciaist, la Spitalul Bagasar, am facut un RMN care arata clar: hipertensiune intracraiana. Verdictul: trebuia operat ieri ca sa nu apara hidrocefalia. Desi mi-a fot teama ca nu va accepta sa ma opereze (fiind un pacient operat deja de doua ori de alt doctor la alt spital, ca un adevarat profesionist, noul meu doctor a acceptat cazul si pe 3 martie anul trecut m-au operat a 3-a oara si mi-au pus un shunt peritoneal (adica un alt furtun de dren de la chist pana in stomac). Pentru prima oara m-am temut, dar am simtit si cum prind putere. Stiam ce inseamna operatiile pe creier, realizam ca pot pierde tot ce aveam si au aparut emotiile. Dar erau emotii… constructive, ca sa zic asa. Pentru prima oara era optimista si increzatoare ca va fi totul bine.
Operatia a decurs fara probleme, intr-o saptamanaeram acasa, insa la 10 zile de la operatie am facut o comotie cerebrala si am intrat in coma. Glumesc si spun ca nu era genul meu, asa ca n-am stat prea mult si…m-am trezit. Norocoasa. Fara sechele. Criza pe care am facut-o nu avea legatura cu operatia de mai devreme. Doctorii mi-au explicat ca vasele de sange s-au subtiat din cauza faptului ca am stat prea mult cu hipertensiunea intracraniana. Nu mai conta. Iportant era ca mi-am revenit. Si a fost bine. Un pic. Apoi am inceput sa am dureri de coloana si de gat, ramaneam intepenita si ceva era in neregula.
Furtunul din coloana, cel pus de doctorii de la Floreasca, imi dadea dureri crunte (intrase adanc in maduva si atingea nervii spinali si nervul Arnold, motiv pentru care nu ma putea misca – am aflat mai tarziu). Mai puternica decat oricand, am inteles ca trebuie sa mai trec prin niste hopuri pentru a fi ok. Am acceptat faptul ca trebuie sa ma opereze iar. Am acceptat totul cu incredere, incredere in doctorii de la Bagdasar si incredere in fortele mele, incredere in Dumnezeu si in faptul ca totul va f ok. Aeam oricum talismanele mele, oameni speciali in jurul meu, prieteni vechi si preteni noi, visele mele si gandurile frumoase. In octombrie (anul trecut) m-au operat de 2 ori si au reusit sa scoata furtunul care imi dade durerile de coloana si de gat si care risca sa faca si mai mult rau.
Cat am stat in spital, 3 saptamani, nu am avut timp sa ma gandesc la durerile mele. Am vazut atata durere in jur, atatia oameni care nu aveau curaj sau putere, incat am simtit ca toate incurajarile pe care le primisem eu trebuie sa le impart celorlalti. Atunci am facut si seria de fotografii „Romania in spital”.
Am inceput sa ma misc din nou ca un om normal, nu ca lupul cum ma miscam inainte, sa nu mai am durerile de coloana pe care le aveam si am rasuflat usurata. Dar povestea nuse opreste aici. Au reaparut durerile de cap (frontal si la ceafa), pierderi de echilibru si migrene urate si dupa un nou control, la inceputul acestui an, am aflat motivu: se drena prea mult lichid acum si era nevoie de o valva la furtunul pus anul trecut. Vestea buna era ca nu ma mai opera la cap, ci doar la stomac, la capatul shuntului. Zis si facut. Pe 25 februarie am facut-o si pe asta. A 6-a operatie. La o zi de la operatie mi-au dat drumul acasa, iar acum sper si ma rog sa-mi treaca durerile si de cap si macar 50 la suta sa ma simt mai bine si astept primavara.
Nu stiu ce va fi mai departe. Stiu ca nu mai vreau sa stau intr-un spital din Romania. E trist si gri. Avem doctori atat de buni, atat ca profesionisti, cat si ca oameni, asa cum am descoperit la Spitalul Bagdasar, dar conditiile… offf. Cat am stat acolo m-am gandit cat de greu trebuie sa le fie sa lucreze in aceste conditii, cu zgomotul de picamere de dimineata pana seara, in galagia aceea si conditiile care te fac sa te simti in urma cu 30 de ani, cu saloane in care pacientii stau cate 2 in pat si nu se poate respira aer curat… Jos palaria si tot respectul meu pentru doctorii si asistentele pe care le-am cunoscut acolo si care nu uita sa fie oameni in conditiile date.
Cat depre mine… orice ar fi, trebuie sa merg mai departe. Poate daca in martie 2005 as mai fi cerut o parere si nu m-as fi grabit la operati, azi povestea mea nu ar fi fost atat de lunga si nu ar fi continut 6 operatii, ci una. Dar eu cred ca nimic nu este intamplator si uneori e nevoie sa mori un pic pentru a simti ca traiesti. E trist ca trebuie sa trecem prin asemenea chinuri pentru a invata sa traim. Pentru mine nu regre nimic. Regret insa ca au trebuit sa treaca prin momente grele, de teama si teniune, oameni dragi mie, care au stat cu grija si care nu meritau sa sufere dincauza mea.
Acum, chiar daca nu va fi mai bine nici dupa aceasta operatie si va trebui sa ma invat sa traiesc cu starile astea si sa suport in fiecare zidurerile de cap, nu am cum sa ma dau batuta. Pentru ca am atatea de facut, pentru ca am oameni deosebiti in jurul meu si pentru ca datorita lor ma simt o persoana speciala.”
Asta e povestea mea.
Teodora Maftei a plecat astazi de pe acest pamant, dar povestea ei spusa pe blogul lui Dan Santimbreanu va ramane spre vesnica, dar si vrednica ei pomenire! La revedere, Teo!
Fie ca le-ati auzit din povestirile celor mai mari, fie ca le-ati trait pe viu, evenimentele de la meciul cu FC Arges Pitesti de la inceputul sezonului 1990-91 nu trebuie uitate niciodata. A fost inceputul unei campanii tiranice de denigrare a celei mai iubite echipe din Romania, care, chiar daca la un moment dat a oferit impresia ca a reusit, timpul va dovedi faptul ca binele, ca-n povesti, invinge intotdeauna, iar Rapidul va fi mai puternic, mai respectat si mult mai iubit de intreaga Romanie! Iata ce s-a intamplat la Pitesti:
Dupa promovarea in Divizia A, inceputul noului sezon (1990-91) a fost foarte bun, cu un nou cuplu de antrenori ce a facut galeria sa strige, chiar la acest joc, ‘NITA si cu POP, antrenori de primul loc !’ Cum suporterii au ajuns cu cateva ore inaintea jocului, s-a mers prin oras, unde toata lumea saluta galeria, ba chiar in piata li s-a oferit bautura gratis. Totul era perfect, nu era nici un incident, nimic nu anunta ceea ce aveau pus la cale comunistii ce venisera la putere.
Si acest meci incepuse foarte bine cu un gol marcat in primele minute, dar imediat dupa aceea arbitrul a inceput sa vaneze RAPID-ul, la fiecare 2 min. adversarii primind cate o lovitura de la 16-20m. Si a venit min. 38, Cr. Sava este lansat pe stanga, iar la 25m. de poarta adversa este tinut si trantit. Cum tocmai se introduse-se regula cu ultimul aparator, pentru prima data corect, arbitrul arata cartonas rosu pitesteanului.
Min. 41, din nou aceiasi faza cu Cr.Sava pe stanga, este iar tinut. Arbitrul fluiera, toata lumea asteapta un nou rosu aratat adversarilor, dar surpriza, acorda doar galben si… rosu lui Cr.Sava ?! Acesta nu protesteaza, ci uimit se indreapta spre banca. NITA ii iese in intampinare, dar de pe banca adversa sare unul si il loveste. Vine si POP, dar si banca gazdelor si politia care incep sa-i loveasca pe antrenorii si jucatorii RAPID-ului. In acelasi timp din stanga tribunei I sar vreo 10-15 localnici, care se lipesc grupului agresor.
Din spatele peluzei opuse locului galeriei RAPID-ului, apare un elicopter, care, zburand la foarte joasa inaltime, a survolat tot stadionul, iritand si mai mult spiritele, dand o tenta grava lucrurilor, si cum de-abia fusese mineriada amintind foarte mult de acele zile, mai ales ca si crainicul de la radio (Dumitru Pelican) striga,’RAPID-istii care au terorizat orasul inca de dimineata, sunt aceiasi golani din p-ta Universitatii, care… ‘, s-a incercat inducerea ideii ca RAPID-istii sunt cei ce au iscat scandalul. Trecusera doar 30-40 de secunde de la inceputul ‘scenariului’.
Denigrarea RAPID-ului (care continua si astazi) incepuse, stiindu-se foarte bine ce putere avea galeria RAPID-ului, care, daca se implica, putea chiar schimba ordinea politica din tara. Vazand aceste lucruri, din dreapta trib. I, de la peluza, sar si cativa RAPID-isti care se indreapta spre locul agresiunii, pentru a-si apara echipa, dar la jumatatea distantei sunt opriti de de un cordon al politiei. Unul dintre suporteri se desprinde din grup si fuge inapoi singur. Este alergat in spatele portii, trantit si lovit cu bastoanele si bocancii de vreo 10 politisti. Imediat TIRA si TOADER sar in ajutorul lui si dupa ce ii ravasesc pe politisti il scapa pe cel agresat. Politistii vor sa-i loveasca si pe cei 2, dar mai apar BAICEA si CONSTANTINOVICI, si politistii sunt invinsi.
Din mijlocul trib.I se arunca cu sticle, gradene si niste triunghiuri din metal spre grupul de suporteri si jucatori RAPID-isti. In acest timp politia se uita la galeria RAPID-ului din peluza, care evident striga si fluiera, dar nu aruncau cu nimic in teren sau in suporterii adversi. RICA si D.SAVA i-au readus pe cei intrati in teren, in peluza. Totul a durat 5 min.
In repriza a 2 a, jucatorii RAPID-ului probabil dandu-si seama ce putea iesi, au preferat sa piarda, doar spiritele se vor linisti. Ba chiar in min. 88 TIRA a preferat sa traga la vreo 5m. de poarta un penalty,pentru a nu egala scorul ce devenise 1-2. Cu mare usurinta RAPID putea castiga !
Si a urmat repriza a 3. Plecarea de la stadion.
La sfarsitul jocului din cei 7.000 in peluza mai eram maxim 100. Nici nu am observat cand s-au evaporat restul. Politia a spus sa mai stam pe loc, deoarece ne asigura iesirea. Dupa 15 min. ne-au spus ca putem pleca. Am strabatut peluza, dar la iesire erau localnici ce au inceput sa arunce cu pietre in noi. Ne-am intors si politia ne-a spus sa iesim prin spatele peluzei, dar poarta era blocata cu lacate si un cos de gunoi ! Am reusit s-o deschidem si am luat-o paralel cu soseaua, am sarit vreo 5 garduri si am ajuns in porumb.Eram in continuare urmariti, inclusiv de politisti ce aruncau cu pietre. Am scapat de porumb, dar am dat de un deal. L-am urcat si am ajuns intr-un satulet. Urmarirea continua, si am dat de un alt camp de vreo 2 km. Privind in spate unul din grup a spus ‘stati bai, ia uitati nu mai sunt decat cativa ‘ Ne-am intors, i-am prins pe cei ce continuau sa ne urmareasca, si i-am ‘anihilat’. Am iesit din nou la sosea, deja departe de oras, unde o masina, in mare viteza, a vrut sa intre in noi. Nu a reusit, si o piatra i-a spart un geam lateral. Crezand ca nu mai suntem urmariti am pornit spre gara acelui sat. la pas. Deodata se aud sirenele politiei si masinile venind in viteza. Fiecare a incercat sa se ascunda pe unde a putut, dar fiind camp, n-am putut rezolva ceva, astfel ca in momentul urmator am vazut cum din masinile politiei ‘debarcau’ civili cu bate in maini. A urmat un mic macel cu politisti care ne tineau si civilii care ne spargeau capetele, si imbarcarea noastra in dube, cu adresa inspectoratului de politie, sau ce-o fi fost acolo. Ne-au luat buletinele, s-au facut procese verbale de la 500 la 4000 lei (eu 1000, cand am vazut-o nestampilata, mi-am dat seama ca este doar o inscenare), ne-au facut poze si am fost pusi in genunchi cu mainile la ceafa. La 23.00 am fost dusi la tren. La 1.30 am ajuns in Baneasa, unde am avut o surpriza, eram asteptati de cativa RAPID-isti. Cand am ajuns acasa am putut vedea urmarile. Eram plin de sange, amortit tot si aveam o bucata de carne (cam de vreo 4 cm.) rupta in crestet.
A 2 a zi la tv s-a prezentat filmul meciului si al evenimentelor, dar nu toate, care au aratat totusi clar nevinovatia RAPID-istilor, dar presa scrisa a inceput o adevarata vanatoare, sperand chiar in desfiintarea RAPID-ului. Dar…
Joi 06.09. s-a tinut sedinta FRF ‘asistata’ de afara de vreo 1000 de RAPID-isti. Verdictul asteptat pana la 20.00h., a fost, Cr.SAVA o etapa de suspendare, ca si adversarul eliminat ! RAPID-ului, cu prima ocazie, suspendarea terenului +2 etape!? Iar celor din Pitesti…doar o amenda de 15.000 lei !!!!! Totusi suporterii au plecat cantand, aplaudati pe tot traseul. Asa a inceput cea mai murdara campanie de denigrare a celui mai iubit club din tara.
– Cine e? intreaba o voce de femeie. – Eu sunt! vine imediat raspunsul unei voci de barbat, dupa care usa se deschide aproape instant. – Offfff mereu iti uiti cheile acasa… – Nu le-am uitat, le-am pierdut… tre’ sa-mi fac altele… In fine… e gata masa? – Aproape… – Ma duc sa fac un dus, sa mananc si sa ma-ntind ca sunt rupt de oboseala. Ala micu’ unde e? – E la el in camera, isi face temele. – Aha… hai ca ma duc in baie.
In acest timp, femeia a pregatit masa, a pus pe ea trei farfurii pline cu ciorba de pui si a asteptat ca barbatul sa iasa din dus.
– Gata?! Ce bine miroase. Cheama-l pe-ala micu’ si hai sa mancam… – Cristiiiiiii? Cristiiiii? se audea vocea femeii. – Daaaa… se auzi raspunsul copilului din camera sa. – Hai la masa. – Vin acum…
S-au asezat toti trei la masa si au inceput sa manance…
– Ia zi ma… ce-ai facut azi la scoala? – Ce sa fac… – V-a adus lucrarile? – Da… la mate. La romana inca nu le-a corectat. – Si? Cat ai luat? – 5. – 5?!?!?!?!?!!? Pentru asta muncesc eu de-mi rup oasele sa-ti asigur tot ce ai nevoie? Pentru un 5?
Copilul lasa capul in pamant si cu voce timida spune:
– Am luat si-un 10 la desen si un 9 la muzica – Lasa-ma cu astea… Astea nu-s importante. Examen la liceu dai la romana si la matematica… In fine… ia zi-mi ceva… Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare? – As vrea sa devin pictor… – Pictor?!?!?! urla barbatul ca din gura de sarpe batand in acelasi timp cu pumnul in masa. Pictor?!?!? Sa mori de foame?! Tu nu vezi ca toti pictorii au murit saraci?! Bine… mai putin unul care mai bine ramanea doar pictor, dar ala e o exceptie… Fa-te si tu popa, judecator, doctor… din astea se castiga bani. Maine-poimaine o sa fii in locul meu, in locul tau va fi nepotul meu si trebuie sa fii in stare sa-i asiguri macar o amarata de ciorba ca asta pe care o mancam acum si pentru care muncesc de-mi vine rau de dimineata pana seara.
Copilul tace si asculta, iar dupa ce termina de mancat, se ridica, spune „Sarut-mana pentru masa”, isi pune farfuria in chiuveta dupa care ii spune la ureche mamei sale:
– N-o sa va dezamagesc niciodata!!! dupa care pleaca in camera lui.
Dupa ani si ani… „Cristi” devine „domnul doctor Cristi”, dar nu pentru a salva vieti, ci pentru banii necesari asigurarii a cel putin unei ciorbe familiei sale. Devine „domnul judecator Cristi”, dar nu pentru a imparti dreptatea, ci pentru banii necesari asigurarii a cel putin unei ciorbe familiei sale. Devine „Parintele Cristi”, dar nu pentru a propovadui credinta, ci pentru banii necesari asigurarii a cel putin unei ciorbe familiei sale. Si din cand in cand picteaza. Tablouri triste, amintiri ale unui destin pe care n-a fost suficient de puternic sa-l urmeze!!!
In copilarie, Mugurel Cristocea si-a auzit tatal povestind adesea despre bunicul Horia, care a fost unul dintre cei mai mari portari ai fotbalului nostru.Datorita acestor povestiri, pentru Mugurel, bunicul insemna o legenda fascinanta…
Bunicul nu mai traia de mult, dar bunica a pastrat, cu dragoste si neintinata grija, o multime de fotografii, taieturi din ziare, scrisori, trofee, echipament sportiv, daruri scumpe sau din cele cu valoare sentimentala. Anii au trecut. El devenise un tanar adolescent. De obicei, Mugurel o vizita sambata pe bunica si ramanea acolo pana duminica dupa-amiaza. Batrana il rasfata (singurul nepot), ii crea, dibace, felurite dorinte, anume ca sa i le poata indeplini. In aceste zile, Mugurel avea acces si la ladita in care se pastrau toate amintirile despre gloria sportiva a bunicului.
Cu obisnuita curiozitate a tinerilor, nepotul a scormonit, in timp, printre toate lucrurile acelea si a recompus in imaginatia lui infierbantata o lume fabuloasa, din care ar fi vrut sa faca parte. Inventa mult, construia episoade care n-au existat, desi el pornea de la date si intamplari reale. Transformase aceasta ladita intr-o carte cu povesti.
Ciudata aventura a inceput in ziua in care a imbracat un tricou alb, pe care l-a recunoscut intr-o fotografie – coperta a unei reviste. Exact acest tricou il purta bunicul. Lui ii venea putin cam lung si putin cam larg, dar se simtea foarte important. A rezemat revista de o glastra pe masa. In fotografie, bunicul a fost surprins in cadere, cu mingea infipta in abdomen, incolacind-o cu mainile. Mugurel s-a dus la oglinda si a incercat sa imite atitudinea sportivului din fotografie, dar s-a dezechilibrat si era sa rastoarne un lampadar. A renuntat si a ridicat bratele in sus, aratand unui public imaginar o minge imaginara, pe care, chipurile, a reusit sa o retina, dupa sutul demolator al unui atacant din echipa adversa. Dintr-o data – stranie minune – a avut in urechi clocotul unui mare stadion care il aclama in delir. Din teren il aplaudau coechipierii si chiar adversarii, cu mare admiratie. In urmatoarea clipa, arbitrul a fluierat sfarsitul jocului. Datorita lui, si numai lui, echipa ale carei culori le purta a invins. Antrenorul l-a strans la piept si l-a sarutat cu lacrimi in ochi pe ambii obraji. Colegii l-au purtat pe brate prin fata tribunelor, de unde suporteri infocati aruncau cu flori multicolore. Intreg stadionul s-a acoperit cu un covor de flori, gros la vreo juma’ de metru. Cortegiul sarbatoresc inainta cu greu printre flori, ca printr-un rau de amonte. N-a fost posibil sa se apropie de cabina. Multimea se calca in picioare, in asteptarea lui. N-aveai unde sa arunci un ac si nu era nicio sansa sa te strecori prin aceasta masa umana dezlantuita, care ovationa cu un entuziasm nemaintalnit.
A fost scos de pe stadion printr-o portita secreta, care dadea intr-o strada dosnica. Acolo il astepta o trasura de la care cineva deshamase caii si in locul lor s-au prins in hamuri voleibalistele clubului sau. Erau toate blonde si semanau cu Olivia Newton John. Au pornit la galop si in curand au trecut podul mobil al unui castel, cu puzderie de turnuri si turnulete, cladit in mijlocul unei gradini, fata de care paradisul ar fi aratat ca un teren viran. Podul s-a ridicat in urma lor, caleasca a oprit pe o alee si imediat o coloana de trompeti a vestit sosirea lui.
Un majordom, imbracat ca la curtea regilor Frantei, a anuntat in sase limbi (romana, franceza, engleza, italiana, germana si spaniola): – Inaltimea Sa Cristocea P. Mugurel, cel mai mare portar din jocul de fotbal al tuturor timpurilor! Ca la comanda, a inceput sa cante dintr-un chiosc grupul canadian „Honeymoon Suite” cu vocalistul Johnny Dee,imbracati ca de obicei, in costume trasnite de nuntasi. De data aceasta, tinuta lor s-a conjugat cu evolutia imediata a evenimentelor.Dupa ce a coborat din trasura ajutat de valet, s-a apropiat de el, facandu-i o reverenta adanca, Stephanie, cantareata de vita princiara. El i-a intins mina si fata i-a sarutat-o.
Cineva, venit din spate, i-a pus pe umeri o pelerina din matase azurie , pe care erau brodate cu fir de aur mingi de fotbal si ghete cu crampoane. Pe cap i-au pus un coif batut in nestemate. Stephanie l-a invitat la dans, uitandu-se complet pierduta in ochii lui. In dans, si-a cerut de zeci de ori iertare pentru legatura ei nesabuita cu Anthony Delon, comunicandu-i ca intre ei totul s-a terminat si promitand sa nu-l mai revada niciodata. Mugurel, cavaler, a mangaiat-o pe par, i-a spus ca o iarta, ca-l considera vinovat doar pe Tony Delon, care l-a mostenit pe taica-sau ca nestatornicie in iubire.
De dupa un boschet, Sandra, o alta indragita vedeta a muzicii usoare, i-a facut un semn de adio marelui fotbalist, cu o batista mare cit fanionul arbitrului de tusa, dupa care a stors-o de lacrimi. A vrut sa faca un pas in directia bietei nefericite, dar Stephanie si-a infipt unghiile in mina lui si l-a privit ca o tigresa.
Durerea ascutita din mina l-a readus in camera bunicii si a inteles ca a fost prada unui vis frumos.Desi avea inca in urechi ovatiile de pe stadion, retinea, cu detalii, chipurile coechipierilor, fete din tribuna, vedea fluturind coamele bglonde ale voleibalistelor inhamate la caleasca, simtea fizic caldura Stephaniei, lipita in dans de el, asa cum simtea, prezent, real, durerea intepaturii in mina, cu toate ca nu se vedeau semne. A trebuit pana la urma sa se impace cu evidenta, dar ramanand derutat si rascolit.
In saptamina ce s-a scurs dupa aceasta intamplare, s-a gandit numai la patania lui, greu de explicat unei persoane, fie apropiata, fie straina. A numarat zilele si orele.De-abia astepta sa se intoarca la casa bunicilor si sa se inchida in odaie, cu ladita fermecata. Ii parea rau ca n-a luat cu el tricoul acela, sa-l imbrace inca odata si sa vada daca se repeta miracolul.
Saptamana a trecut exasperant de incet, dar a trecut.
Ajuns la locul mult dorit, s-a inchis, pe dinauntru,si, cuprins de un tremur nervos, a scos din lada tricoul. L-a imbracat si nu s-a intamplat nimic. S-a uitat in oglinda si n-a vazut decit un tanar surescitat, cu un trup prea mic pentru un tricou asa de mare. Deci n-a fost decat o inchipuire, un joc inselator. S-a simtit singur, trist si bolnav, cu o nevoie imperioasa de ocrotire, ca in copilarie, cand mama il ingrijea de pojar.
Golit de ganduri, a intins mana spre niste ziare vechi, citind grabit – in diagonala – articole despre fotbal. Intalnea nume de echipe, care ii erau total necunoscute: Ripensia, Carmen, Venus, Ciocanul, Juventus , C.F.R., Unirea-Tricolor, A.S Armata, Ferar, Dermata, Libertatea-Oradea, F.C Ploiesti, Otelul-Resita, Rata-Tirgu Mures, I.T.A
Paginile din mijloc ale unui ziar erau dedicate bunicului. Pe acestea le-a cercetat cu atentie. O fotografie mare il arata pe celebrul portar la Montpellier, in sudul Frantei, in mijlocul echipei noastre nationale. In planul doi, se zarea cordonul de politisti care abia rezista presiunii valului de admiratori.
Mugurel a facut ochii mari, observind ca in fotografie, de fapt, nu era bunicul Horia, ci – da, da, da! – el, nepotul. Bunicul avea alta statura. Mult mai inalt, cu umerii lati, cu gropite in obraji si in mijlocul barbiei. Neindoios ca fotografia il prezenta pe Mugurel, asa cum este el zvelt, mic de inaltime, cu ovalul fetei perfect si barbia un pic ascutita. Zambetul, pozitia, cu un umar lasat spre stinga , varful pantofilor apropiati spre interior, toate erau ale lui Mugurel.
Un alt articol din ziar releva complexul de inferioritate creat de teribilul Cristocea celorlalti portari ( de altmiteri remarcabili) ai celorlalte echipe importante. Erau amintite nume ca: Mircea David, Sadovsky, Pavlovici, Sepci.
Ziaristul cita numeroasele ziare straine, care au publicat un clasament valoric al marilor portari internationali, situandu-l pe Mugurel Cristocea imediat dupa spaniolul Zamora, inaintea austriacului Platzer si a cehului Planiska. Da, in ziar scria negru pe alb, nu Horia, ci Mugurel Cristocea. Mugurel chiar si-a amintit cum i-a fost aratat acest ziar in ziua aparitiei, de catre Nicholas, chelnerul care-l servea in mod obisnuit la terasa ” Lido”. Mugurel a vazut cu ochii mintii inotatoarele care faceau sarituri artistice de pe trambulina si balet subacvatic, anume ca sa fie vazute de el. In josul pagini, o reclama : ” Barul Colorado lanseaza noul cocteil din sucuri naturale, White Devil Mugurel”
O alta nota, culeasa cu aldine, informa ca placheta fairplay a grupului ziaristilor profesionisti a fost oferita pentru a doua oara, lui Mugurel Cristocea.
Multe titluri de stiri: Croaziera cu vasul ” Egreta” pe Marea Neagra.Invitat de onoare, Mugurel Cristocea. Mugur spaima atacantilor, in mijlocul diplomatilor straini.Cum au inventat clientii florariei „Riviera”, cosurile ornamentale „Pour toi, Mugurel”. Celebrul centru inaintas Slatineanu declara: ” Nu mai intru pe teren cand Mugur – Brat de Fier – se afla in poarta.Nu este un om, este o masina infernala”. O ilustrata de la Chamonix : ” Al vostru Mugur”. La teatru ” Savoy” , Mary Gordon lanseaza slagarul: „Poti trage si cu pistolul / Muguras respinge golul” . Simpaticul Mugur Cristocea, invitat sa conferentieze la Liceul de Fete „Iulia Hasdeu” despre : ” Apararea, cel mai bun atac”.Pentru prima oara, la saloanele Fronescu , in locul reginei balului , s-a ales un rege: Mugur Cristocea. Scrisoarea emotionanta a unui copil: ” Nene Mugurel, va iubesc cel mai tare si mai tare, mai mult ca pe Mos Craciun”.
Tramvaiul 14 deraiaza pe bulevardul Pache, vatmanul reusind sa fereasca un grup de eleve de la „Notre Dame de Sion”, care alergau dupa fotbalistul nostru : Mugur Cristocea. Federatia engleza de fotbal, propune infiintarea cupei: ” Mooghoor Christoch”. Tentativa de sinucidere – o tinara modista din strada Mintuleasa trimite o telegrama cu un sigur cuvint: „Ia-ma!” Destinatarul, care nu este altul decit Mugurel Cristocea, tace.Aruncata de tacerea lui in bratele deznadejdii, tinara inghite gamaliile de la toate betele din doua cutii de chibrituri. (Total, 66 de gamalii, nu 80, cum ar fi fost normal. Asa sint furati cumparatorii.) Este salvata si marele portar ii duce lapte la spital. Traiasca dragostea ! Cristocea marturiseste: „E un secret si nu e, iau casetele Bousquet”.De vinzare la toate farmaciile si drogheriile. Prefectura Politiei Capitalei amendeaza 30 de soferi care claxoneaza sub ferestrele lui Mugur Cristocea in noaptea dinaintea marelui meci. Se pare ca este o manevra a echipei rivale. Cercetarile continua. Rapidul de Arad intarzie si Mugur Cristocea n-are timp sa se aclimatizeze cu terenul. El propune editarea unui ” Mers al intarzierilor”. Raspuns pentru Roma, via Milano : ” Cristocea nu e de vanzare !”
Pe pagina urmatoare, Mugurel e fotografiat de A.N.E.F. Dedesubt, explicatie : ” La antrenamentele portarului Cristocea, tribunele sint pline ca in zi de meci.”
Intr-o alta poza, Mugurel, dansand la gradina-restaurant „Zissu” de pe Batiste, cu frumoasa Juju Pantazescu, de la „Alhambra”. Textul insotitor relateaza o intamplare nostima:
„Doi consumatori din local, pasionati dupa fotbal, zarindu-l pe neintrecutul portar la o masa, au inceput sa se certe. Cel mai grizat dintre ei a spus ridicind vocea: Intr-o buna zi , mi ti-l nimereste pe Mugur al vostru cu o bomba, un Bartha, un Marian sau un Coco Dumitrescu si o sa-l vezi zburind printre stele, infasurat in plasa portii. Interlocutorul s-a ridicat si i-a aruncat in fata mujdeiul de usturoi de pe masa. Cei doi au fost evacuati, scapind cu greu de furia multimii.Conducerea restaurantului i-a oferit regelui portii sampanie „Rhein” servita nu in cupa, ci direct in frapiera de argint. In gradina se afla si primul dirijor al Filarmonicii, maestrul Sergiu Casbian, in compania magnificei stele a Alhambrei, Juju Pantazescu.Ca un omagiu pentru marele sportiv, celebru dirijor s-a asezat la pian si a cintat noua melodie a lui Vasilescu: Asta-seara sa dansezi numai cu mine. Delicioasa bruna Juju l-a invitat la dans pe fotbalist, in aplauzele generale. A fost o seara de neuitat”.
Mugurel – tinarul nostru contemporan – si-a amintit, dupa ce a citit aceasta notita, ca Juju Pantazescu avea un trup fierbinte, cu unduiri de sirena si zambet enigmatic. O data cu aceasta amintire, s-a rupt vraja si s-a intors in prezent.
Dupa o saptamana, acelasi joc.A desfacut un pachet cu scrisori trimise din Paris pe adresa bunicului Horia si le-a citit. Culmea este ca si aceste scrisori i-au desteptat amintiri personale. O gingasa poveste de dragoste cu Marie-Jeanne Resnais, prima balerina de la Opera din Paris.
Pe Marie-Jeanne a cunoscut-o pe hipodromul Auteuil, in Bois de Boulogne. Ea a cerut sa-i fie prezentata. El aparase cu o zi inainte intr-o singura reprize a unei partide dramatice, trei lovituri de la 11 metri imparabile, dupa toti specialistii in fotbal din intreaga lume. La propunerea lui Marie-Jeanne, au mizat pe acelasi cal, ales la intamplare, Dauphin, si au cistigat. Nu mult, dar nici putin. (Din scrisorile ei se putea reconstitui, aproape in amanunt, romantica legatura.)
Au pus laolalta banii cistigati pe hipodrom si au decis, jucindu-se, sa nu se desparta pana nu-i cheltuiesc pe toti. In seara aceea au cinat in Montmartre, la Au Roi des Coquillages, un restaurant cu specialitati provensale, si noaptea au petrecut-o in continuare la Raspoutine.
In zori, s-au plimbat, prin ploaie, in Saint Germain des Pres. Au ajuns si la Hale si au mincat mere direct de pe taraba. Aveau un gust extraordinar, asa udate pe ploaie si parca tot orasul mirosea a mere. In seara despartirii, Marie-Jeanne a cumparat intreg spectacolul Operei, numai pentru el. Un recital de exceptie in onoarea unui singur spectator. Ea a dansat Oiseau Triste de Ravel.
De doua ori l-a condus a doua zi, pina la Strasbourg, cu trenul si de doua ori s-au intors in Paris, ca sa se sarute in Place Trocadero. Au vrut sa mai intarzie despartirea. Mugurel a revazut scena cand, in tren, Marie-Jeanne a pus capul pe umarul lui. Si parul ei mirosea ca merele ude, ca ploaia din Saint Germain. S-a intrebat, melancolic, ce-o mai face acum micuta Marie-Jeanne ?
Din camera alaturata s-a auzit glasul bunicii care-l chema la masa. A dezbracat tricoul si s-a uitat la un alt portret al bunicului. Mangaind rama, usor, cu virful degetelor, s-a tanguit. – Bunicule, cineva a facut o minune. Tu te-ai reincarnat in mine. Eu sunt tu !Gura bunicului s-a strans intr-un rictus de nemultumire si s-a auzit vocea lui:
– Mai nepoate, ia sa faci bine sa nu mai scotocesti prin lucrurile mele, auzi? …
Lovit de ameteala, Mugurel s-a prabusit pe marginea unei canapele. Fotografia vorbea mai departe: – Oricum, n-ai inteles principalul ! Cum ma zobeam eu la antrenamente, consumul nervos la meciuri, raspunderea mea fata de echipa, de cate ori am fost izbit de pamant, de stalpii portii si de bocancii atacantilor, carnea mea indurerata, ambitia de a fi cel mai bun, de-atatea ori platita foarte scump.
Tricoul cu care te impopotonezi tu n-a fost alb de la inceput. A fost negru nepoate. L-a albit sarea din sudoarea mea. Si petele acelea maronii au fost niste pete la fel de rosii ca sangele meu. Stii, flacaias, luptele castigate, nu insemnau pentru mine numai o victorie asupra altora, ci, mai ales, asupra propriilor slabiciuni.
N-ai inteles nimic sau ai inteles gresit. Pesemne n-ai sprinteala din minte a barbatilor din neamul nostru. Ti-a luat ochii doar poleiala ambalajului. E pacat, ma nedreptatesti, taicuta!… Hai inchide capacul laditei.
Mugurel s-a ridicat in picioare si s-a rugat :
– Bunicule, mai stai, nu pleca!…
Fotografia a ramas tacuta, asa cum sunt, de altfel, toate fotografiile.
O poveste din cartea „Poiana cu zambete” scrisa de marele umorist roman Dan Gr. Mihaescu.
