Nu sunt o fire sensibilă de fel când vine vorba despre astfel de evenimente, dar acum a fost altceva. Am fost să aprind o lumânare în locul în care zeci de suflete nevinovate au trecut prin chinuri groaznice şi m-a tăiat un fior pe şira spinării. Sute de oameni, poate mii se află mereu acolo. Un număr şi mai mare de lumânări şi de flori. A trebuit să se întâmple o tragedie pentru ca românii să fie poate mai uniţi ca niciodată şi mai empatici cu semenii lor. La fabrica Pionierul, în faţa clubului Colectiv, nu se aude decât liniştea.

E o tristeţe apăsătoare, dureroasă şi mai mulți fiori te trec în momentul în care îţi dai seama că păşeşti pe asfaltul unde câteva zeci de tineri erau resuscitaţi cu disperare vineri noapte de echipele de intervenţie. Unii au pierdut lupta de atunci, alţii la spital, câţiva încă se chinuie să nu-şi îndolieze familiile. O tragedie cruntă, de care eşti şi mai conştient în momentul în care ajungi acolo, în locul blestemat. Imediat, gândul mi se îndreaptă spre întâiul cioban al ţării, gigi becali, care a zis că trebuie să le fie învăţătură de minte.

Sau la preahoţii ţării, oamenii bisericii, care susţin că trebuiau invitaţi, că nu puteau veni din proprie iniţiativă. Normal, invitaţia presupunea şi anumite comisioane îndreptate spre buzunarele lor. Auzim despre popi din sate care cer şpagă să îngroape un tânăr pierit în flăcări! Dumnezeule, a cui e lumea asta? Oare chiar răutatea şi lăcomia nu pot fi înăbuşite nici de lacrimile părinţilor care şi-au pierdut copiii în această dramă?! Să ne rugăm pentru ei! Pentru acele suflete nevinovate, fiindcă în mod cert dacă în oameni nu putem avea încredere, chiar dacă ei lucrează în numele Domnului, chipurile, să fim siguri că o Divinitate are grijă de acei tineri.

Au plecat undeva unde în mod cert le va fi mai bine. Nu se justifică, ştim, având în vedere durerea pe care au lăsat-o în urmă, dar dacă suferinţa lor ar fi finalul unei vieţi scurte, nu ar exista vreo logică în Univers… Să ne rugăm, să donăm sânge, mai ales, şi să oferim din puţinul nostru un ajutor poate vital pentru viaţa unora dintre ei. Este datoria noastră, de oameni, să facem tot ce putem pentru ca numărul celor decedaţi să rămână cât mai mic posibil. Iar datoria voastră, tuturor celor aflaţi pe patul de spital, e să luptaţi până la ultima picătură de energie! Nu vă părăsiţi familiile!!! La fabrica Pionierul e crunt… aerul e încă îmbibat cu suferinţă, durere şi disperare…