Perioada competitionala e departe. La fel sunt si gandurile mele. Afara e liniste. Parca prea liniste pentru inima mea ce tanjeste dupa tumultul tribunei, dupa palpitatiile ultimului minut, dupa o reprezentatie nebuna a baietilor in visiniu. Imi pun tricoul si-mi leg cu grija esarfa la gat. Cate n-a mai vazut esarfa asta? Cate lacrimi nu a sters, de cate ori nu a mangaiat vazduhul parca intr-un ritual destinat iubirii in stare pura. De cate ori nu a suportat stransoare pumnului in ultimele minute ale partidelor? Ma vede mama. „Iar pleci?”, ma-ntreaba uimita. „Nu e de ajuns cate drumuri bati in timpul campionatului dupa echipa asta, acum te apuci sa le bati si asa, fara niciun rost?” Ii zambesc amar si ii soptesc „Mi-e dor…”
Nu intelege, o stiu, insa pana si ea e miscata de ceea ce se ascunde in spatele unei fraze aparent atat de simple. O vad cum isi continua treburile si inchid usa usor. „Urmeaza statia Crangasi…” Nici nu mai ascult restul frazei si deja pielea mi-se face de gaina, iar inima incepe sa bata nebuneste, parca reproducand un continuu si continuu deja-vu. Vad nocturna ce se ridica mandra peste intregul cartier, iar mai jos zaresc Batrana Potcoava. Are acelasi aer arogant, al omului care a vazut multe la viata lui si pe care nimic nu-l mai surprinde. Din afara pare o ruina, da, dar nimeni nu poate sa conteste farmecul inconfundabil al arenei de sub Podul Grant. E la fel de plin de pardoxuri, ca batranul cizmar din Cismigiu ce-ti povesteste mai multa istorie decat ar putea-o face un absolvent al facultatii. Nu stii cum, nu stii de unde sau de ce, dar il admiri. Te pleci in fata lui si mergi mai departe.
Doar ca de pe Giulesti nu mergi mai departe. Iti intra atat de puternic in suflet, incat ajungi sa traiesti doar pentru sfarsitul ala de saptamana in care stii ca revii acolo. Ii privesc tribunele goale si nu stiu cum, nu stiu de ce, dar il admir. Dar nu ma plec in fata lui, ci ma asez in genunchi si sarut gazonul la fel ca Pancu si Sumdica intr-o zi tarzie de mai. E dovada suprema de iubire, de legamant cu spiritul unei echipe ce nu-ti da alternativa si-ti provoaca dependenta mai grava decat orice alt drog. E un ritual, care odata savarsit te aduce mai aproape de naivii zei visinii ce-au iubit tribunele si jocul mai mult decat cifrele si metalul. De Baratki si Dan Coe, de Niki Dumitriu si Sandu Neagu, de Pancu si Sapunaru, cei care au pictat poezie pe gazonul Grantului si au lasat cifrele in seama statisticienilor. Imi ridic privirea si parca-i zaresc tribunele mereu pline.
Privesc catre t2 si acolo, printre frumosii nebuni, il zaresc pe nea’ Mincea, zambindu-mi fericit. „Un strigat din Vechea Troie!” si tot stadionul raspunde la unison: „ahoe”. Privesc cu mirare catre peluza si vad aceiasi baieti ragusiti, ce altadata luau cu asalt toate stadioanele din Romania. Simt ca am pasit intr-o alta lume. Se canta, se traieste si se respira la unison. Inimile tuturor bat in acelasi ritm de samba, care a cuprins deodata tot stadionul. Privesc din nou catre tribuna, parca tanjid dupa acea fericire si acea caldura nepamanteana din ochii lui nea’ Mincea, dar el nu mai e acolo. Sunt doar scaunele goale si luna ce-si revarsa lumina blanda asupra cartierului. E din nou liniste, iar campionatul e tot departe. La fel de departe ca si distanta dintre inimile rapidistilor. Totul e departe si mie imi e atat de dor!
Bianca
