Cei mai frumoşi ani din viaţa mea au fost cei ai copilãriei, ai adolescenţei şi ai tinereţii.
In every day is holyday – era un cântec la moda in anii ’60. Aşa treceau şi zilele mele: fãrã griji, pline de iubire, apãratã de tot ce ar fi putut rãni mintea şi sufletul unui copil/adolescent/tânãr.
Am atât de multe amintiri frumoase din aceastã perioadã, încât nu ştiu asupra cãrora sã mã opresc, sã vi le povestesc şi vouã. Oricum, mã voi limita la cele legate de pasiunea comunã a tatãlui meu, a mea şi a voastrã pentru Rapid.
V-am spus deja cã prima amintire este cea de la 3 ani, din ziua în care am pãşit pe podul Grant şi în stadionul Giuleşti.
O altã întâmplare, pe care mi-o amintesc cu precizie, s-a petrecut pe stadionul 23 August. Aveam 4 ani, era varã, frumos şi eram la peluza cu tabela de marcaj, la unul dintre acele cuplaje, în care se jucau douã meciuri, unul dupã altul, între cele 4 echipe bucureştene: Rapid, Progresul, Steaua şi Dinamo. Fiindu-mi sete am coborât treptele pânã unde era o ţâşnitoare cu apã. Tata m-a avertizat sã fiu atentã pe unde merg ca sã nu mã rãtãcesc. Furaţi de fazele de pe teren, atât eu, cât şi tata, nu am mai fost atenţi unul la celãlalt şi, uite aşa, am reuşit sã mã pierd în mulţimea de oameni care se ridicase în picioare, fiind pauzã.
Disperatã, am început sã plâng, strigându-l pe tata; cineva m-a luat de mânã si m-a dus la tribuna I a unde era cabina crainicului de stadion. Acesta m-a întrebat cum mã cheamã şi cu cine am venit la stadion. Eu eram bine instruitã de tata pentru “situaţii de urgenţã”, aşa cã am început sã îi turui numele, vârsta, adresa, etc.
Imediat, domnul acela amabil s-a apropiat de microfon şi a fãcut un anunţ, care suna cam aşa: “A fost gãsitã la peluza o fetiţã de 4 ani, îmbrãcatã aşa si aşa, pe numele ei Marilena. Tatãl este rugat sã vinã la …..”.
Eu eram foarte atentã şi, pentru cã, de când am intrat în cãmãruţa aceea, am fost fascinatã de aparatele, beculeţele şi firele împrãştiate peste tot, am profitat de neatenţia celor mari şi m-am repezit cãtre microfonul uriaş de pe masã, fãcând prima mea emisiune radiofonicã live: “Tatule, sunt aici la nenea crainicu’! Mi-a dat bomboane şi suc! Vino şi tu repede cã poate îţi dã şi ţie!” Cu mânuţele strânse pe microfon, am continuat cu recitarea unor poezii şi cu interpretarea unor cântecele învãţate de la grãdiniţã şi de la radio; dupã încheierea recitalului, am terminat triumfãtor cu un “Hai Rapidu’!”, de au aplaudat toţi cei 63.000 de spectatori, câţi erau pe stadion.
Anii au trecut, am devenit o domnişoarã simpaticã şi, cum era firesc, m-am îndrãgostit pentru prima oarã. Toate colegele mele de clasã erau amorezate de actori, cântãreţi în vogã, numai eu iubeam un fotbalist, pe Emil “Nicky” Dumitriu. Când îl vedeam la meciuri, la antrenamente sau în sala de sport de sub tribuna a II a, simţeam cã îmi fuge pãmântul de sub picioare. Eram fascinatã de ochii lui albaştri, dar mai ales de felul în care juca fotbal. Cu totul altfel decât ceilalţi colegi de echipã. Nicky nu lovea mingia, ci o alinta, nu fãcea nici un efort vizibil, nu transpira alergând pe tot terenul, totul la el pãrea o joacã de copil.
Odatã, un jurnalist l-a întrebat cum de poate dribla, fãrã sã privescã în jos, cãtre minge. Rãspunsul lui a fost urmãtorul: “Am început sã joc fotbal cu copiii de pe strada mea într-o grãdinã, printre copaci; într-o zi, alergând şi driblând fãrã sã privesc în sus, m-am lovit cu capul de o scândurã, care era prinsã între doi arbori, de am vãzut stele verzi,. De atunci, m-am lecuit sã alerg cu capul aplecat.”
Întâmplarea aceasta mi-a inspirat o poezioarã, pe care i-am dedicat-o, sub protecţia anonimatului, exact în pauza dintre turul şi returul campionatului 1966/1967.
Dragã Nicky eu aud,
Cã te antrenezi driblând
Câţiva pomi într-o grãdinã
Şi iatã ce-mi vine în gând:
Tot driblând nişte copaci,
Ai ajund ca pân’ la urmã
Tu, cu mingia sã faci
Lumea sã râdã’n tribunã.
Dacã Stan şi Bran ar fi
Aici sã-ţi admire jocul
Cu invidie ar privi
‘Cercând sã-şi aline focul.
Popa, Sãtmãreanu, Boc
Când te vãd venind mai tare
Au impresia pe loc
Cã mingia-i pe sub picioare.
La încheiere eu îţi spun
Cã te voi iubi mereu
Şi aştept ca în retur
Primii voi sã fiţi. E greu?
Nu ştiu care a fost reacţia lui când a gãsit poezia în geanta cu echipament, dar ştiu ca în acel sezon Rapid a câştigat campionatul!
În 2003, la aniversarea a 80 de ani de la înfiinţarea clubului, l-am reîntâlnit pe Nicky. Lucram atunci la Radio România Tineret şi m-am apropiat de el, rugându-l sã îmi dea un interviu. Eram atât de emoţionatã, încât cuvintele mi se opreau în gât şi nu am reuşit sã îl întreb decât: “Cum aţi ajuns sã jucaţi fotbal la Rapid?” M-a privit cu aceeaşi ochi, tulburator de albaştri, şi mi-a rãspuns zâmbind; ”Cu tramvaiul!”; apoi m-a îmbrãţişat tare, tare, tare!
Voi ce credeţi? Şi-o fi dat seama, pânã la urmã, cã eu i-am scris poezia aceea de dragoste copilãreascã!
Şi pentru cã tot am amintit de câştigarea titlului de campioanã din 1967, sã vã povestesc de ce nu am participat la marşul galeriei, fãcut pe jos de la Ploieşti în Giuleşti. Am plecat cu tata, cu trenul, spre marea supãrare a mamei, care ne-a zis ceva de genul: ”Nu vã ajunge cã vã duceţi în Bucureşti la meciuri, acum aţi început sã colindaţi şi ţara!”. Dupã terminarea meciului, cu veşnica rivalã Petrolul, suporterii au hotãrât sã plece pe jos acasã. Ne-am alãturat şi noi grupului, numai cã, încet, încet, pierdeam contactul cu plutonul, deoarece tata mergea greu şi foarte caraghios. În final, când am ajuns în dreptul gãrii, supãrat a zis: “O omor pe mã-ta când ajung acasã! Gata, hai la tren!” Mult mai târziu am aflat cã mama, ca sã se rãzbune pe el, îi apretase beton ……chiloţii!
Sã ne întoarcem pe stadionul 23 August, la meciul cu Trakia Plovdiv, din Cupa europeanã, desfãşurat în 18 octombrie 1967, ora 14,45, sub conducerea unui arbitru polonez: Marian Srodecki.
Pierdusem la Plovdiv cu 2-0 şi ne trebuia o victorie la 3 goluri diferenţã pentru a ne califica în faza urmãtoare. Tata luase o primã de la serviciu, aşa cã am cumpãrat, pentru prima oarã, bilete la tribuna a II a. Lângã mine s-a aşezat un bãtrânel simpatic, aparent inofensiv, dar teribil de vorbãreţ şi dornic sã comenteze fiecare fazã a meciului.
Tata era un ardelean taciturn, cãruia cu greu îi scoteai un cuvânt din gurã, aşa ca dialogul dintre cei doi era de fapt un monolog. A început meciul si bãieţii jucau cu o determinare şi o dorinţã de victorie excepţionale, încurajaţi de peste 60.000 de spectatori şi însoţiţi de comentariile enervante ale “crainicului” de ocazie din tribunã.
Şi a venit minutul 25, când Teo Codreanu a marcat primul gol; am sãrit toţi în picioare, strigând de bucurie. Moşul, iute de mânã, m-a luat în braţe şi m-a pupat, pânã sã apuce tata sã facã acelaşi lucru. Am auzit un mormãit ameninţãtor venit dinspre tata şi am vãzut o privire ucigãtoare îndreptatã cãtre uzurpatorul care mã îmbrãţişase, fãrã permisiune, “in loco parentis”.
Al doilea mitan a început cu un asediu puternic la poarta bulgarilor şi, în minutul 72, acelaşi Teo Codreanu a marcat al doilea gol, aducând egalitatea la scorul general. Scena s-a repetat, deşi tata stãtea cu un ochi la jocul de pe teren şi cu unul la mine. Moşul l-a întrecut şi de data aceasta la proba de “pupãturi vitezã”. Enervat la culme, tata a decis sã facã rocada şi s-a mutat în locul meu, lângã moşul pupãcios.
Primele 90 de minute s-au încheiat şi au urmat prelungirile. Tensiunea era maximã şi, în minutul 108, Puiu Ionescu a adus cel de al treilea gol pentru Rapid, extazul în tribune şi calificarea în turul al doilea al competiţiei europene.
În acel moment, s-a petrecut dezastrul: moşul s-a agãţat, pur şi simplu, de gâtul tatãlui meu şi a început sã îl pupe, ceea ce pentru tata a fost mai mult decât putea sã suporte şi a stârnit în jurul nostru un hohot general de râs. Timp de 2-3 minute, bietul tata s-a luptat cu vecinul de scaun, încercând sã îl potoleascã, strigându-mi disperat: “Ia-l de pe mine, cã îl omor!”
Dacã tot v-am dat atatea detalii “extrasportive”, sã ne amintim echipa care a obţinut acest succes, dupã un joc memorabil. Jucãtori: Răducanu Necula – Nicolae Lupescu, Ion Motroc, Dan Coe, Ilie Greavu (cãpitan) – Constantin Dinu, Constantin Jamaischi – Constantin Năsturescu, Emil Dumitriu, Ion Ionescu, Teofil Codreanu. Antrenori: Valentin Stănescu şi Victor Stãnculescu.
………………………………………………………………………………………………………………………………
Poveştile mele despre cei mai frumoşi ani din viaţã se opresc brusc în ziua de 2 septembrie 1976, tot aşa cum s-a terminat viaţa tatãlui meu. Ultimele lui cuvinte, înainte de a intra în comã, dupã un accident vascular cerebral masiv, au fost: “Mâine o sã îmi fie mai bine şi o mergem la meciul cu Bacãul!” .
Dar nu am mai mers!
Marilena Bara
Bucureşti,
14 noiembrie 2012
Transforma-ti si tu sentimentele in cuvinte si noi le vom face cunoscute lumii intregi
[easy_contact_forms fid=4]
