Rapid

Nu ai cum să stai supărat pe Rapid

Totul a început acum foarte mulți ani, nici nu mai știu exact când, pentru că din câte îmi pot aminti am fost rapidist de când mă știu. Eram mic, nici nu mai știu dacă eram la școală, când m-a dus tata – rapidist ca mine, din tată-n fiu – prima dată pe Giulești. Eram prea mic, nu știam cu ce se mănâncă fotbalul, dar parcă și acum am în fața ochilor după-masa aceea însorită de primavară în care am văzut pentru prima dată un meci de fotbal de pe stadion. Poate dacă nu ești rapidist nu poți înțelege frumusețea Giuleștiului, numindu-l ruină sau folosind tot felul de epitete pline de răutate pentru a-l descrie, dar când te duci pe Giulești ca să susții Rapidul, acesta devine a doua ta casă. Să-i dea Dumnezeu sănătate tatălui meu, care, pe lângă tot ce a făcut pentru mine, mi-a lăsat și mie mai departe această mândrie de a fi rapidist, pe care și eu într-o zi am să o transmit mai departe, la rândul meu. Am trăit alături de echipă momente ce-mi provocau o fericire care dura câteva zile, dar și momente triste, în urma cărora nu vorbeam cu nimeni despre fotbal multe zile la rând. Prima amintire specială ce-mi vine în minte a fost la un meci FC Național – Rapid, pe Cotroceni. Acel 3-3 nenorocit din 2005, dacă nu mă lasă memoria. Nu concepeam la doar 11 ani cum e posibil să conduci cu 3-0 la pauză și să se termine 3-3. Când, la ieșirea din stadion, tatăl meu a văzut că eram trist, m-a bătut pe umăr zâmbind și mi-a zis, ca de fiecare dată &;quot;ăsta e Rapidul!”. A urmat acel parcurs excelent al Rapidului în cupa UEFA și meciurile cu Steaua în sferturi. A fost prima dată când am plâns de supărare pentru Rapid, rămânând cu ochii în televizor minute bune după ce se auzise fluierul de final. De atunci am mers cu fiecare ocazie pe care am avut-o pe stadion, pentru a fi cât mai aproape de echipă și de-abia la un meci Rapid – steaua din 2008 am avut șansa să aflu ce înseamnă cu adevărat atmosfera giuleșteană. Anii au trecut și ultimul moment mai special pe care l-am trăit alături de Rapid, a fost la meciul cu Craiolguța. La sfârșitul meciului am avut nevoie de câteva minute să îmi revin. Eram supărat și nu voiam să concep că o echipă cu o istorie fabuloasă de doar doi ani ne-a putut bate după ce am condus-o, când ne trebuia atât de mult victoria. Stăteam pe scaun cu mâinile în cap și îmi fumam în liniște țigara, ca să mă liniștesc. Încercam din răsputeri să îmi controlez emoțiile și nu mă mai interesa nimic din jurul meu. Tatăl meu, cu care venisem la meci, dar care a stat mai sus decât mine în tribună, a venit la mine, m-a bătut pe umăr și cu același zâmbet pe care mi-l afișa și când eram copil mi-a spus ”Hai, nu fii supărat. Ăsta e Rapidul!”. Și are dreptate. Nu ai cum să stai supărat pe Rapid, așa că m-am ridicat și alături de el am început să cântăm ”Suntem mereu cu voi!”, cu un zâmbet amar, dar nu forțat, pe față. Într-adevăr, în ultima vreme avem parte de prea multe supărări și de prea puține bucurii, dar tocmai ăsta ne e șarmul. Parcă tot cea mai frumoasă bucurie e cea venită după un val de supărări. Cu bune cu rele, mă duc pe stadion oricând și cânt pentru echipa pe care o iubesc. Chiar și acum, la aproape 21 de ani, simt aceleași sentimente ca în copilărie, când am pășit prima oară pe Giulești și m-am îndrăgostit de o echipă ca-n povești.

Daniel Cristea

Transforma-ti si tu sentimentele in cuvinte si noi le vom face cunoscute lumii intregi

[easy_contact_forms fid=4]

S-ar putea sa te intereseze

Back to top button

Avem nevoie de tine!

Te rog deblocheaza Ad Blockerul.