„- Ia uite, ce zici de asta? Am dat două goluri! Nu joc la cine ştie ce nivel, dar mă călesc la Cornu pentru Rapid, o să vezi!
– Ai face bine să faci asta, că altfel vezi tu! Vei avea probleme cu mine!
– Ah, mă scuzi, credeam că ai încredere în mine! Nu te mai deranjez de acum!
– Ce-ai, Alex? Ai luat-o razna? Eu ţi-o spuneam sub formă de încurajare! La modul că nici nu concep să nu ajungi să dai goluri multe la Rapid! Cum să n-am încredere în tine?!
– Ah, am înţeles… Credeam că n-ai încredere în mine„
E un dialog purtat cu Alex pe 16 septembrie. De atunci am mai vorbit, normal, dar ăla mi-a rămas în cap. Puştiul de 19 ani nu putea înţelege o astfel de glumă. În capul lui nu era decât prima echipă a Rapidului. Să ajungă acolo, să dea goluri. Multe goluri! Nu exista altă variantă, nu exista posibilitatea unui eşec! Alex avea sânge de învingător, vise ce păreau de nespulberat. Spera ca în iarnă să ajungă în sfârşit să joace pe Giuleşti. Să dea goluri nu doar în meciurile şcoală, să intre în istoria echipei. Eu sunt convins că nu i-ar fi fost greu deloc. Un munte de optimism şi un car de talent, ambele integrate în acelaşi om, nu aveau cum să ducă spre altundeva decât spre un succes garantat şi o carieră frumoasă.
„Abia aştept să joc la Rapid! Nu-mi pasă de contract! Să-mi facă să pot să joc, hârtia aia, fără bani! Nu-mi trebuie bani acum! Să joc eu la Rapid!”, e dorinţa pe care mi-o împărtăşea acum vreo trei luni Alex, până să fie împrumutat iar la Cornu, în liga a patra. Spera să rămână în lotul cu care Rapidul începea noul sezon, dar degringolada şi haosul de la club n-au făcut posibile aceste lucruri. Aştepta iarna când, mai mult ca sigur, Ioniţă ar fi putut primi o şansă. Din păcate n-o va mai avea niciodată… Un banal luni de octombrie, friguros şi înorat nu indica decât o zi ştearsă pe care nimeni nu vrea să şi-o aducă aminte. Din păcate, dimineaţa de 6 octombrie 2014 e una pe care n-o voi uita toată viaţa.
La 8 şi 15 cade vestea ca un fulger: „Suntem distruşi! S-a stins prietenul nostru Ioniţă Alexandru Valentin!” E genul de veste pe care nu ştii cum să o iei, pe care o percepi iniţial ca pe o glumă proastă, oribilă. Dar cine ar glumi astfel?! Normal, nimeni… Alex s-a stins în chinuri groaznice într-un accident de maşină… „Cum e posibil?! Acum două zile am vorbit cu el! Cum se poate aşa ceva???”. Erau vocile din mintea mea care refuzau să înţeleagă cum puştiul cu ochi albaştri, plin de optimism şi determinare nu mai e. La doar 19 ani!!! E corect?! Nu, sigur că nu! Chestia asta nu trebuia să fie scrisă niciodată. Dimpotrivă, am aşteptat golul lui din weekend, ultimul dintre cele 14 pe care le-a dat în total la Cornu, pentru a face un material despre el şi despre ceilalţi trei puşti rapidişti împrumutaţi acolo.
Articolul era scris, doar că nu găsisem încă o poză cu toţi patru… Am amânat momentul… Şi acum e prea târziu. E greu de înţeles cum se poate scrie despre o asemenea persoană la trecut. Cu atât mai mult cu cât am discutat cu circa 30 de ore înainte de nenorocire. „Mă duc să dorm, că sunt super obosit! Vorbim mâine, dacă e”. Mâine a venit, dar a fost ultima zi din viaţa tânărului atacant care nu făcea „Nimic fără Dumnezeu!”. Unul dintre motto-urile lui Alexandru Ioniţă, un puşti la fel de credincios pe cât de talentat! Totul s-a sfârşit brusc, nefiresc, nedrept… De ce? De ce el?! Nu vom înţelege niciodată asta, în mod sigur… Dar va rămâne „o legendă terminată înainte să înceapă”, după emoţionanta caracterizare a unui coleg de echipă.
Dumnezeu să te ierte, Alex!
Şi să ni-l amintim totuşi pentru ce a făcut pe teren în scurta sa carieră mai mult decât pentru tragedia care i-a frânt aripile…
http://1923.ro/2013/12/19/dinastia-alexandru-ionita-continua-la-rapid-ajuns-la-al-treilea/
http://1923.ro/2014/07/22/video-ne-trebuie-atacant-dar-il-avem-curte/
