Nu sunt un tip care îşi demască foarte des sensibilitatea plângând. De fapt, aproape niciodată, dar când eşti “abonat” la meciurile de pe Giuleşti, e imposibil să nu îţi dea lacrimile. Măcar o dată în viaţă! Mie mi s-a întâmplat deja şi nu au fost de bucurie, aşa cum ar fi fost poate normal. Asta chiar dacă acel meci, din septembrie 2009, a fost câştigat de Rapid cu 3-2 împotriva celor lui FC Vaslui. S-a întâmplat la 1-1, când Alexandru Ioniţă, intrat la pauză, a fost trântit în careul de la poarta din faţa galeriei. Penalty fără dubiu! Şi cum era minutul 65, putea reprezenta momentul cheie al meciului. Dar de punct s-a apropiat Spadacio. Tocmai omul care mai ratase vreo două astfel de lovituri la Rapid… Din tot atâtea executate… Doar nu credeţi că a făcut excepţie tocmai acum?! Bineînţeles că a ratat!

Nu vă închipuiţi însă că lacrimile mi-au dat din cauza unui 11 metri ratat! Nici vorbă! Totul a fost cauzat de felul în care a curs ulterior faza. Ceva, ce numai în Giuleşti poţi vedea… Adică, un penalty ratat poate însemna corner, aut de poartă, că reţine portarul şi o degajează sau chiar că mingea se duce în aut. În general… Numai că acum mingea nu a ieşit din teren. A rămas în careu, a interceptat-o un fundaş şi din două-trei pase, ea a fost băgată în poartă de Jovanovic! Incredibil! “Dublă” şi avantaj Vaslui, pe forcingul Rapidului! Cum să ni se întâmple tocmai nouă?! Aşa gândeam în acel moment, când câteva şiroaie şubţiri mi se prelingeau pe obraji. Nu aveam ce face, mi se părea nedrept, insuportabil! Noroc de Buga şi Herea, care ne-au salvat (a câta oară?!), iar mie mi-au readus zâmbetul şi au transformat această dispută într-o amintire frumoasă, pe care o voi păstra toată viaţa!

“Ce mare lucru să plângi la un meci?” veţi gândi mulţi… Eh, să ştiţi că e un lucru mare pentru un om care varsă lacrimi odată la câţiva ani. Nici măcar la golul s****i din minutul 90+6 nu am plâns, chiar dacă am fost printre “templieri” şi am văzut cum mingea se scurge agonizant în poartă. Dar ştiţi de ce nu am suferit mai mult decât de obicei? Pentru că ceilalţi pentru mine nu reprezintă ceva special. Reprezintă o echipă ca oricare alta, pe care ocazional am bătut-o cu 5-0 sau 5-1… Şi care timp de un deceniu nu ne-au putut învinge pe terenul lor.