M-am trezit de dimineaţă, mi-am dat seama că e meci!
Prefaţez meciul de astăzi, care nu ştiu ce miză mai are! Poate doar orgoliul … şi îmi doresc să termin săptămâna într-un mod mai optimist.
E genul de dimineață în care te trezești direct cu tensiunea meciului în cap, chiar dacă miza “oficială” poate nu mai schimbă mare lucru.
Și uneori exact meciurile astea, jucate pentru orgoliu, pentru atmosferă sau pentru sentimentul că mai ai ceva de demonstrat, ies cele mai sincere.
Vreau să închei săptămâna cu puțină energie bună, cu sentimentul că am avut pentru ce să stau la TV, să trăiesc fazele!
Sportul are talentul ăsta — chiar și când miza pare mică, îți poate schimba complet tonul unei zile.
Poate e despre mine, despre tine, despre neputințe!
Nu știu de ce, dar simt că mă regăsesc exact în ceea ce simte și echipa.
Sunt dezolată, sunt obosită și cred că atat eu, cât și ei, avem nevoie de o vacanță.
De o vacanță care să vină totuși pe fondul unei amintiri că finalul nu a fost atât de dramatic, precum au fost ultimele meciuri.
Am tras mult timp de mine și am ajuns la limită.
Iar când echipa e la pamant, parcă se prăbușește ceva și în mine.
Nu pentru că “e doar fotbal” sau “doar un meci”, ci pentru că devine un limbaj pentru stările pe care altfel le port greu.
Există perioade în care nici oamenii, nici echipele nu mai pot produce magie. Pot doar să termine cu puțină decență și să supraviețuiască până la restart.
Iar uneori și asta contează enorm.
Ce mi se pare totuși deranjant este ca partea de injurii, amărăciune și venin continuă să se reverse asupra echipei.
Simt că e prea mult!
E multă durere în fiecare din noi…
dar nu cred că va avea efectul scontat lovitul sub centura.
Există un punct în care critica încetează să mai fie despre exigență și devine doar descărcare de frustrare.
Iar când o echipă trece printr-o perioadă slabă, mulți confundă atașamentul cu dreptul de a răni fără limită.
De aici vin valurile acelea de venin: nu mai este despre joc, despre soluții sau despre responsabilitate, ci despre nevoia oamenilor de a-și evacua propria dezamăgire.
Și paradoxul e că tocmai cei care încă suferă pentru echipă sunt cei mai afectați de atmosfera asta. Pentru că tu încă simți ceva real acolo.
Când vezi că totul se transformă în batjocură, în înjurături continue, parcă se pierde și ultima urmă de legătură autentică dintre suporteri și echipă.
Presiunea poate mobiliza uneori, dar disprețul constant rareori reconstruiește ceva.
O echipă obosită, lipsită de încredere, nu devine brusc mai bună pentru că este făcută praf zi de zi. Și nici oamenii din jurul ei nu ajung mai împăcați.
Poate că uneori cea mai sănătoasă formă de atașament este să fii dezamăgit, chiar foarte dezamăgit, dar să nu îți pierzi complet măsura.
Să poți spune „ajunge”, fără să transformi totul într-o spirală de ură.
Asta nu înseamnă că îți pasă mai puțin. Din contră.
Ştiu că suntem campioni la „a da cu bâta-n baltă” şi anul ăsta am ieşit de departe cei mai cei dintre toţi şi mi-aş dori ca să nu se mai repete ce a fost până acum, deşi simt că furtuna e departe să se fi încheiat, de vreme ce declaraţiile la conferinţa de presă sunt mult mai acide decât au fost în trecut şi Gâlcă simte că nu mai are nimic de pierdut şi începe să împroaşte cu noroi fără să se gândească de mai conteaza ceva.
Nu mai e doar despre rezultate, ci despre rupturi interne, frustrări acumulate, orgolii rănite și sentimentul că lucrurile scapă de sub control.
Iar când cineva vorbește ca și cum „nu mai are nimic de pierdut”, exact asta se simte și din exterior: că dispare filtrul.
Și cred că fiecare ieșire publică mai adaugă puțin haos peste o echipă deja obosită și vulnerabilă. Când apar declarații care aruncă vina în toate direcțiile, nu mai simți că există construcție, ci doar reacție și defensivă.
Ce mi se pare neverosimil e că se continuă a se căuta senzațional în orice.
A judeca echipa după ceea ce face și a spune că nu sunt serioși, nu se pregătesc cum trebuie, e una, și a-i înjura pe jucători, a pune presiune pe ei, a-i amenința pe ei și pe familiile lor, deja mi se pare mult prea mult.
Critica face parte din sport — mai ales când o echipă dezamăgește, oamenii au dreptul să fie supărați, să ceară mai mult, să vorbească despre lipsă de implicare sau despre greșeli.
Dar amenințările, injuriile constante și atacurile către familii nu mai au legătură cu sportul sau cu pasiunea.
Devin pur și simplu forme de agresivitate.
Presiunea toxică rareori produce performanță. De cele mai multe ori, produce frică, blocaj și o ruptură și mai mare între echipă și suporteri.
Iar când se ajunge la familii și amenințări, deja nu mai vorbim despre suporteri exigenți, ci despre oameni care și-au pierdut complet măsura.
Cred că e timpul să stăm să ne gândim de ce iubim Rapidul!
sau … dacă-l iubim cu adevărat și dacă suntem alături de ei doar în vremuri bune, pentru că Rapidul n-a însemnat niciodată doar bine!
Și dacă stăm să ne gândim, întotdeauna a fost ceva care ne-a dărâmat și ne-a tras înapoi și patima și nebunia cu care simțim ar trebui controlată.
Mi-aș dori să merg la stadion și să văd un spectacol, dar un spectacol frumos, în care suferim și trăim la intensitate maximă fiecare clipă, însă într-un mod decent și demn de un suporter.
Sunt echipe care îți oferă confort și succes constant, iar apoi sunt echipe care devin parte din identitatea ta tocmai prin haos, suferință, reveniri și felul în care te obligă să rămâi chiar și când e greu. Rapidul, pentru mulți oameni, a fost mereu din a doua categorie.
Rapidul n-a fost niciodată doar despre liniște sau glorie continuă. A fost despre intensitate, despre oameni care au rămas acolo, inclusiv când lucrurile se rupeau, când existau căderi, deziluzii sau sentimentul că iar „se dă cu bâta-n baltă”.
Pentru că pasiunea fără limită poate deveni (auto)distructivă.
Iubirea pentru o echipă nu ar trebui să te împingă spre ură, amenințări sau dezumanizare.
Poți suferi, poți fi furios, poți cere responsabilitate — și totuși să rămâi demn! De fapt, poate că tocmai asta definește un suporter adevărat: capacitatea de a trăi intens, fără să distrugi.
Imaginea de stadion plin, emoție, suferință, explozie de trăiri, dar într-un cadru decent și viu — e probabil ceea ce mulți suporteri caută, de fapt. Nu un public steril, fără pasiune, ci unul care știe unde se oprește furia și unde începe respectul.
Și poate că, în momentele astea grele, întrebarea „de ce iubim Rapidul?” chiar merită pusă.
Nu ca să renunți la club, ci ca să înțelegi ce fel de suporter vrei să fii, atunci când lucrurile merg prost. Pentru că exact atunci se vede cel mai clar diferența dintre atașament și doar consum de rezultate.
Pe final, va las cu o poezie scrisa de mine, care subliniaza, inca o data ca sunt cu Rapidul tatuat pe suflet, pe vecie:
Suntem mereu cu voi
M-am trezit de dimineață ,
Fir-ar mama ei de viață!
Sunt cam trist și abătut,
Ca de mult n-am mai bătut
Vreo echipă-n campionat…
Poate azi s-ar întâmpla,
De echipa va juca
Cu ambiție și calm,
Făr’ să fie iar vacarm!
Hai cu toții să strigăm
Echipa să-ncurajăm
Căci la rău, dar și la bine
RAPID, suntem langa tine!!
Din tribune sau de-acasa
Lângă voi vom fi mereu
Nu contează ce-o să iasă
Rapid este clubul meu!
Pe tine ce sentimente te incearca??
