Există un moment pe care nu l-am uitat. Un interviu cu un neamț, om simplu, care trecuse printr-o situație nedreaptă. Un polițist greșise în mod evident față de el. Reporterul, convins că o să obțină o reacție dură, i-a spus:
„Vrem să înțelegem ce s-a întâmplat. Ați fost tratat incorect.”
Neamțul a zâmbit larg și a răspuns calm:
„Nu s-a întâmplat nimic. Ce să se întâmple?”
Reporterul a insistat. I-a explicat pas cu pas cât de gravă era eroarea. Și atunci omul, fără să mai zâmbească, a ridicat privirea și a spus ceva ce ar trebui pus pe pereții tuturor instituțiilor din România:
„Nu a greșit polițistul. A greșit omul. Dar omul purta uniforma. Iar uniforma nu se atinge. Dacă spun că a greșit, jignesc simbolul. Iar simbolul trebuie respectat. Mai mult decât persoana care îl poartă.”
Pauză scurtă. Un adevăr greu spus fără dramă, fără încrâncenare.
Acolo e diferența.
În Germania, omul poate greși, dar uniforma rămâne un reper. O instituție rămâne instituție. Regulile rămân reguli. Respectul rămâne respect.
La noi se rupe tot în aceeași clipă. Greșește un polițist? „Sunt toți corupți.” Greșește un preot? „Toți sunt ipocriți.” Greșește un magistrat? „Justiția e vândută.” Greșește un profesor? „Școala e varză.”
Generalizăm cu o viteză amețitoare. Și uităm diferența dintre om și uniformă, dintre individ și instituție. Iar dacă nu mai ai repere, nu mai ai nici respect. Dacă nu ai respect, nu mai ai nimic.
În România nu avem o problemă de inteligență. Avem o problemă de ton. De comportament. De reflex. De felul în care ne raportăm unii la alții. Și, mai grav, de felul în care ne raportăm la noi înșine.
Nu avem respect între noi, nu avem respect pentru instituții și nici pentru propria noastră imagine. Ne jignim, ne grăbim să punem etichete, ridicăm vocea înainte să ridicăm argumentul. Apoi ne mirăm că nu primim iubire, apreciere, susținere. Cum să existe iubire în lipsa respectului? Nici în cuplu nu funcționează. Nici în familie. Cu atât mai puțin într-o țară.
Am duce-o mult mai bine dacă am înțelege că respectul nu e slăbiciune. E structură. E ordine. E felul prin care arătăm că lumea din jur contează.
Am fi departe.
Am trăi într-o Românie mult mai calmă dacă am învăța să facem diferența dintre persoana care greșește și simbolul pe care îl poartă. Și dacă am înceta să distrugem totul doar pentru că cel mai vizibil reprezentant a făcut un pas greșit.
Respectul merge lângă iubire. În toate formele ei. Dacă nu îți respecți partenerul, iubirea se stinge. Dacă nu îți respecți părinții, nu mai ai rădăcini. Dacă nu îți respecți țara, rămâi fără direcție. Dacă nu îți respecți instituțiile, nu mai ai protecție. Dacă nu te respecți pe tine, nu mai ai identitate.
Nu avem nevoie de miracole politice. Nu avem nevoie de reforme spectaculoase. Avem nevoie de un ton diferit. De o atitudine diferită. De reflexul de a privi omul ca om și instituția ca instituție.
De acolo începe schimbarea reală.
Respectul nu costă, dar schimbă tot. Dacă am reuși să îl reconstruim, am schimba România fără scandal, fără ură, fără zgomot. Iar dacă am învăța să îl oferim înainte de a-l cere, am descoperi rapid că iubirea, aprecierea și liniștea pe care le căutăm nu sunt absente. Doar așteaptă să fie întâmpinate cu același lucru: respect.
