S-a terminat un sezon care a început cu vise și s-a terminat cu frustrări. Un sezon în care am pus tot: speranțe, inimă, timp și bani. Ca de fiecare dată.
Dar parcă doare mai tare atunci când crezi cu toată ființa ta… și nu primești nimic înapoi.
Am avut lot. Am avut stadion. Am avut suporteri — cei mai buni din țară, fără discuție!
Dar n-am avut echipă.
Nu una care să lupte până la ultima picătură.
Nu una demnă de numele Rapid.
Ceva s-a rupt. În vestiar, în conducere, în relația cu noi.
Și cel mai dureros e că, deși noi am fost acolo mereu — în ploaie, în frig, în deplasări, în peluză — Rapidul n-a mai fost ce trebuia să fie.
Dar știți ceva?
Niciun sezon ratat nu ne poate lua ceea ce avem în suflet.
Rapidul nu înseamnă doar locul din clasament.
Rapidul e speranța care se reaprinde.
E generația care crește visând alb-vișiniu.
E Giuleștiul care vibrează — chiar și când echipa tace.
Acum ne lecuim. Ne calmăm nervii. Strângem din dinți.
Și așteptăm un nou început. Un nou sezon. O nouă luptă.
Și, poate, în sfârșit… o echipă care să merite numele Rapid.
Nu cerem minuni.
Cerem luptă, respect și legătură reală între gazon și tribună.
Până atunci, noi rămânem aici.
Cu steagul sus. Cu vocea pregătită. Cu sufletul vișiniu.
Rapid nu moare niciodată. Rapid renaște. Mereu.
