La 11 ani făceam scrimă la CSS1. La un antrenament, ni s-a spus: „Cine urcă frânghia până în tavan, în cel mai scurt timp, primește un premiu.”
Primul coleg s-a chinuit. A tremurat. A alunecat. Noi? Am început să râdem. Eu, cel mai tare.
Când mi-a venit rândul, n-am reușit nici să mă ridic un centimetru. Am tras, dar n-a mers. Am încercat, dar n-am putut.
Și tot râsul meu s-a topit în rușine.
De atunci, nu mai râd de cine greșește. Nu mai arăt cu degetul. Pentru că știu ce înseamnă să simți că poți și totuși să nu reușești.
Dar, atenție: una e să greșești, alta e să nu încerci. Una e să pierzi cu sufletul pe teren, alta e să te mulțumești cu o viață lejeră, fără sacrificiu.
Și aici apare diferența care doare.
La Rapid, nu e loc de lene. Nu e loc de poker, cluburi și băutură, cât timp echipa e pe locul 5 și suporterii suferă.
Poți rata o centrare, dar nu poți rata un obiectiv.
Poți pierde un meci, dar nu ai voie să-ți pierzi ambiția.
Poți să ai o zi proastă, dar nu poți avea o viață întreagă de „merge și-așa”.
Eu, ca fan, pot înțelege eșecul.
Ce nu pot accepta e nepăsarea.
Pentru că știu ce înseamnă să urci frânghia. Cu palmele rupte. Cu genunchii tremurând. Cu rușinea în gât.
Și știu ce înseamnă să renunți. Și mai știu că, dacă iubești cu adevărat ceva, nu renunți.
Rapid nu e pentru oricine. E pentru cei care transpiră mai mult decât vorbesc. Pentru cei care simt mai mult decât mimează. Pentru cei care se antrenează mai mult decât se filmează.
Așa că da, sunt empatic. Înțeleg ce înseamnă să fie greu.
Dar, tocmai pentru că înțeleg, știu și că performanța nu vine din caterincă, distracții și nopți pierdute.
Vine din sacrificiu. Din tăcerea în care muncești. Din furia cu care revii după ce ai fost jos.
Cine nu poate, să spună.
Cine nu vrea, să plece.
Cine rămâne, să urce.
Până sus. Până la capăt.
Dragos Leasă
1923.ro
