Pe vremea în care eram jurnalist la o publicație de sport națională, ProSport, mă bătea un gând, pe care n-am apucat să-l pun în practică. Anume ca atunci când mergeam să raportez ce face o anumită echipă dintr-un cantonament de la Poiana Brașov, să bag o alergare cu fotbaliștii. Unii jurnaliști o mai făceau. M-am temut. Nu alergam pe atunci. Aveam o condiție fizică bună, dar nu mă gândeam că pot ține pasul cu „băeții”. Ce naiv! Între timp, m-am apucat de alergare. Tot mai serios. Am alergat 46 kilometri. 50 kilometri. 55.55 kilometri. Voiam peste 60, dar aveam nevoie de o motivație mai serioasă decât cea inițială, de a mă duce prin toate parcurile Bucureștiului.
Visul celor 70 kilometri
Așa că, atunci când am auzit despre campionatul național de ultra alergare, am zis că trebuie să mă interesez dacă pot participa. M-am interesat ce condiții trebuie să le îndeplinesc, am trecut toate cerințele și am ales perfect. Mi s-a părut că proba de șase ore alergare e ideală pentru ce voiam eu. Adică undeva între 60 și 70 kilometri. Sigur, în sufletul meu speram la 70+, dar o cursă de genul ăsta se duce cu mintea, dacă vrei să fie bine. Faza e că la proba mea nu era o concurență fabuloasă, comparativ cu altele. Sigur, concurența era dată de eligibilitate, de curaj, de dispoziția de a lupta cu o bucățică de infern. Cine-și imaginează că e simplu să alergi șase ore, eu îl invit să încerce.
Martor la succesul căpitanului Alex Corneschi
Nici infernal nu e, dacă știi cum să o faci, însă asta e altă discuție. Campionatul a avut loc în jurul Arenei Naționale, pe o buclă de 2 kilometri cu două întoarceri de 180 grade. Infernale… Mai ales pentru genunchi. În fine. Chiar și așa, în alergare, am fost martorul a două performanțe colosale, pe care le-am trăit la cote maxime, în timp ce-mi duceam propria cursă. Cel mai bine am văzut parcursul lui Alexandru Corneschi, căpitanul Adidas Runners, comunitate din care fac și eu parte de vreo doi ani jumate și al cărui tricou, pe care e imprimat frumos și sigla 1923.ro, îl port la fiecare eveniment sportiv la care particip. Revenind, Alex e unul dintre cei mai complecși atleți pe care-i are România.
Record național spulberat la 50 de kilometri de către Corneschi
În sensul că numai în 2021 a ieșit campion național la 1500 metri indoor, la 10 km pe șosea și la… ei bine… acum e acum! Corneschi a ieșit campion național la 50 de kilometri, făcând record românesc cu 15 minute peste cel inițial. Anume 2:52:27. Interesant e că finishul a fost la blitz, în sensul că Leonard Mitrica, cel cu care Corneschi s-a luptat mare parte din cursă avea un avantaj de juma’ de metru în ultimii kilometri, însă eu am înțeles care-i strategia lui Alex. Mai ales că Leonard nu e alergător de șosea, ci montan. Corneschi cel mai probabil, așa cum se întâmplă de multe ori, a decis să stea lângă el și să sprinteze pe final. Ceea ce s-a și întâmplat, câștigând la… șase secunde!
Iulian Filipov, performanță aproape șocantă la 24 ore
Bun, Corneschi e cunoscut de tot atletismul românesc, dar ceea ce s-a întâmplat la 24 de ore masculin, celălalt record important doborât, sfidează orice logică. Nu doar că Iulian Filipov a bătut cu mai bine de 30 kilometri recordul național. 277,5 kilometri alergați aproape în acest interval. Precedentul record, al lui Florin Ioniță, era de… 244,5! Wow! Unde mai punem că recordul mondial pe asfalt la 24 ore este de 290 kilometri și puțin. Bine, n-ar fi senzația așa mare dacă Filipov nu s-ar fi apucat de alergare acum doar… trei ani! De fapt nu, încă nu sunt trei ani! Și, totuși! Medicul chirurg din Brașov deține TREI RECORDURI naționale. La 6 h, la 100 km și, acum, la 24 h. Wow!
O experiență nemaipomenită
Când realizezi așa ceva la numai trei ani după ce te apuci de alergare nu ești normal. Însă spun asta în sensul bun. Pentru că Iulian și-a descoperit un dar dat de la Dumnezeu pe care era cât pe-aci să-l irosească, neștiind de el. Și poate, cine știe, va ataca recordul mondial la 24 h! Nu e exclus absolut deloc. În rest, ce să zic? Imaginile și aceste performanțe au fost trăite de la fața locului, dar nu ca jurnalist, ci din postura concurentului, cum am specificat mai sus. Experiența, per total, nemaipomenită, chiar dacă traseul a fost creionat cum se face pe la noi și mai apăruseră și niște tiruri la un moment dat, care făceau ceva manevre, printre emanațiile de CO2 absolut necesar unor sportivi care bagă ore întregi de alergare, cumva din meniu. Detalii.
Măcar am făcut PB la maraton. Modest, da’ aia e!
Gelurile, Cola și apa au fost la discreție, iar suținătorii au fost fabuloși. Să închei, totalul meu omologat a fost de 65,33 kilometri și am terminat pe 6. Din 11. Însă ce m-a bucurat, din punct de vedere competițional, a fost că poziția a fost scoasă pe final, la potou, în fața unui concurent care a avut și juma’ de oră avans și care a avut numai 140 metri în spate la final. La finalul maratonului, unde mi-am făcut PB, de 3:31 și nu mai știu cât, eram în grafic pentru 71 kilometri, dar de pe la kilometrul 43 am decis să o las mai ușor, în scop de autoconservare. N-avea absolut nicio logică să mă chinui.
Dați un click pe VIDEO. Am explicat cum m-a ajutat persistența
În fine, pentru mai multe detalii, am explicat în VIDEO-ul de mai jos acest aspect. Nu eu sunt important. Și nu că sunt modest, dar nu e mare lucru de menționat acolo decât pentru ego-ul meu. Ce m-a mai frapat, așa, în loc de epilog e că recordurile la 12 ore au fost omologate cele de la probele respective. Cu toate că și la masculin, dar și la feminin, oamenii care au câștigat la 24 ore au strâns mai mulți kilometri după 12 ore decât câștigătorii probei de 12 ore… Eu, cu aceeași pantofi tăiați, cu care am alergat și la Maratonul Berlinului. Dar spălați înainte și încă excelenți pentru alergare. Hai că se văd frumos! Încă o dovadă proprie că n-ai nevoie de echipament scump ca să alergi!
