Sigur, nulitatea pe care al nostru sport a căpătat-o nu e doar la nivelul anului în care ne aflăm, este o chestie care s-a propagat de vreo 30 de ani, de când nu s-a mai făcut absolut nimic corect în lumea unuia dintre fenomenele care ar trebui să guverneze orice popor. Pentru că dincolo de orice, prin sport te disciplinezi, te educi, îți creezi obiceiuri dintre cele mai bune. Rezultatele la nivel internațional contează, evident, cel mai mult. Însă ele contează doar ca prestigiu, ca expunere, ca orgoliu. Sunt, de fapt, componente ale vârfului unui aisberg extrem de bine șlefuit, cu o fundație indestructibilă. Exact ceea ce nu există în România.
Rezultatele internaționale sunt finalitatea muncii corecte
Este adevărat, nu e obligatoriu ca dacă te implici, dacă te pui pe construit o fundație temeinică rezultatele să vină imediat. Poate că nici nu vor fi la nivelul unor state care au zeci de ani vechime. Însă dacă nu faci fundația corespunzătoare, e clar că nu vor exista în veci nici rezultate. Nici dorință de sport. Ci doar plocoane și oportuniști care vor profita din scurt de pe urma unor fonduri nemuncite, cum sunt, de exemplu, drepturile TV. Pentru că, pornind de la fotbalul românesc, și încheind cu orice altă disciplină sportivă cu prestigiu la noi – să zicem, gimnastica, nimic nu produce, decât întâmplător. Și nu mă refer la bani! Nu. Nu asta contează, ci la rezultate internaționale. Pentru că o dată obținute, curg și finanțele.
Rezultate care nu mai există în vreun sport din România!
Cine consideră că avem sport de calitate în vreun sector, e clar că nu are absolut nicio treabă cu fenomenul și nici pic de inteligență analitică nu are. Nicio surpriză! Așa este guvernarea emoțională după care funcționează cam tot ce mișcă în țara asta. Pentru a scrie rândurile astea n-am nevoie să ofer surse bibliografice, pentru că experiența mea de un an în care am trăit în Budapesta, multiplele interacțiuni cu sportivi de cea mai bună calitate, la care se adaugă numeroasele sporturi pe care le-am practicat – sigur, la un nivel exclusiv amator – totul încununat cu participarea la o competiție națională de atletism, îmi dau o expertiză mai mult decât necesară. N-o să-ncep să înșir lipsa rezultatelor, pentru că ea se vede prin neparticiparea în masă la cele mai importante competiții sportive internaționale.
Handbal feminin…? Poate uitați că nici nu s-au calificat la Olimpiadă!
Bun, de aici scoatem balcaniadele, campionate de cadeți, și alte întreceri fără valoare. Ajungem la problemă. Unii marșează pe valoarea handbalului feminin. Pe CSM București, pe alte echipe conduse de primării, inclusiv la fotbal. Păi, boșilor, în primul rând că la scară globală handbalul feminin e un sport lipsit de interes, iar dacă noi am fi atât de buni am lua o dată la patru ani măcar o amărâtă de medalie olimpică.
Aia e Mecca handbalului feminin, Olimpiada, nu campionatele astea internaționale care se joacă de cinci ori pe an și nu interesează pe nimeni. Ne mândrim cu Cristina Neagu, că e cea mai valoroasă handbalistă a lumii. Bă, da, dar chiar și așa, e plătită din bani publici. Știți de ce? Pentru că investitorii privați nu se bagă în acest sport. De ce? Ei, verifică ce am zis mai sus.
Finanțele în sport se duc pe salariile unor foști sportivi
Dacă e greșit ca primăriile și alte autorități locale sau naționale să se implice în sport? Da, categoric! Dar da, categoric, dacă ne referim la ce se întâmplă acum. Ne uităm la CSM București care se crede un Bayern Munchen al sporturilor feminine sau la echipe de prin Liga 1 de fotbal, gen FC Voluntari, Academica Clinceni sau, coborând un eșalon, CS Mioveni. Sunt doar niște exemple aleatorii, ca să dea substanță analizei. Păi autoritățile locale TREBUIE să investească în sport, dar nu prin a aduce jucători expirați cărora să li se plătească salarii astronomice ca să prindă play-off-ul Ligii 1 și să vină mai mulți bani din drepturile TV când, în realitate, nu se uită nimeni la acele echipe. Atunci, ce ar trebui să facă autoritățile locale și naționale?
E bine să faci o sală, dar se justifică ca ea să fie ridicată oriunde?
În primul rând, infrastructură! E bine că în ultimii ani s-a construit tot mai mult pe partea asta, dar suntem încă departe. Ceea ce e important, însă, e ca această infrastructură să fie construită cu cap, omogenizată pe regiuni și pe zone de influență asupra potențialului sportiv. Că dacă construiești un stadion la Turnu Măgurele pentru o anumită sau o sală de sport în comuna Dofteana din județul Bacău, problema pare a fi gestionată haotic. Nu că nu e posibil ca în comuna mai sus menționată să se facă eforturi considerabile pentru ca problemele primordiale legate de canalizare, curent, gaze și alte utilități absente prin multe astfel de zone rurale ale țării. Nu cunosc acest subiect, așa că nu intru în detalii. Problema, în acest caz, este alta.
Țin minte de programul ăla cu 400 de săli de sport. Care-s rezultatele?
Dofteana este la câțiva kilometri nord-vest de Târgu Ocna, spre granița cu județul Harghita. Un loc cvasi inaccesibil având în vedere că în România nu există nici infrastructură feroviară, nici rutieră. Totul în timp ce Bacăul, municipiul reședință de județ are un parc sportiv, cu mare potențial, în inima orașului, lăsat într-o paragină absolută. Iar tu, dacă vrei să dezvolți infrastructura, pornești de la marile orașe și faci divergent, către împrejurimi. Nu invers. Că dacă există copii talentați în Dofteana, se pot muta în Bacău să facă sport. Viceversa… să fim serioși! Sigur, orice sală de sport construită e ceva benefic, dar așa și Adrian Năstase se apucase să facă 400 de săli de sport. Și? Care e rezultatul?
Infrastructură pentru sport, în primul rând în marile orașe
Marile orașe trebuie să primeze la capitolul infrastructură sportivă. Alt tip de infrastructură, e o poveste prea dureroasă și prea lungă pentru a fi abordată în același timp. Așadar, revenind. Stadioane, săli de sport, bazine și alte facilități pentru sporturile căutate și care pot produce lucruri bune pentru toată lumea trebuie construite în marile orașe în primul rând. Cum s-a făcut în București, Ploiești, Craiova, Cluj-Napoca, Oradea și așa mai departe. Începutul e promițător, chiar dacă totul se mișcă greu. De ce? Pentru că în paralel cu aceste facilități ar trebui construite și centre, campusuri, unde cei mai talentați copii să primească tot ce au nevoie pentru a-și putea valorifica ale lor calități. Inclusiv școală, cu program adaptat nevoilor lor de sportivi, dar care să le ofere o educație consistentă.
Campusuri pentru ca cei mai talentați copii să poată fi șlefuiți
Antrenorii trebuie să fie unii selectați pe criterii de performanță și plătiți corespunzător pentru a nu avea altă grijă decât de a selecta și antrena cei mai talentați puști. Astfel de centre regionale ar fi atractive pentru copii fiindcă, așa cum am mai spus și mai sus, ei ar fi tentați de posibilitatea mutării într-un oraș mare. Eventual, în unele cazuri, să li se ofere posibilitatea și părinților să se mute alături de ei, prin oferirea unui loc de muncă și a unui loc de cazare permanente. Sigur, ăsta e, deja, un detaliu. Revenim la centrele unde copiii trebuie șlefuiți. Dacă ai infrastructura potrivită și oamenii potriviți pentru a-i modela, în câteva decenii România poate produce campioni pe bandă rulantă la multe sporturi. Altfel, nicio șansă.
Finanțare după terminarea liceului doar pentru rezultate internaționale!
În infrastructură și juniori, autoritățile trebuie să investească masiv. Atât. Apoi, sportivii crescuți în astfel de centre și ajunși la 18 ani trebuie să meargă pe drumul lor. Ori ai rezultate internaționale și continui să primești o susținere consistentă, ori te descurci. Îți găsești sponsori sau cauți altceva, că oricum baza o ai. Pentru că, la fel cum condamnăm ca fotbaliști să ia banu’ gros de la echipe susținute de primării, așa nici un club de scrimă nu are de ce să bage bani într-un sportiv care ia locul 7 la naționale. Fiindcă asta nu interesează pe nimeni. Ca să rezum, sportivii trecuți de 18 ani sau care, să zicem, termină liceul, merită susținuți din bani publici doar DACĂ performează la JO, campionate mondiale, campionate europene sau competiții echivalente.
După 18 ani ori ai sponsor privat, ori te apuci de altceva
Să performeze înseamnă medalii. Alte rezultate, n-au importanță. Pentru că dacă ar avea, din start ei n-ar mai avea nevoie de bani publici, fiindcă ar musti sponsorii în jurul lor. Adică de ce nu cumpără, să zicem, Dedeman, CS Mioveni sau CSM Gloria Buzău? Pentru că nu îi interesează. Pentru că nu au potențial, de asta. Alte exemple aleatorii, dar utile pentru a da consistență analizei. S-a bătut monedă că la Miercurea Ciuc și Sfântu Gheorghe bagă bani guvernul Ungariei.
Păi, foarte bine! De ce? Fiindcă ungurii, chiar dacă, poate, au și ei anumite abordări greșite, sapă mult mai mult la fundație decât noi. Iar asta se vede prin faptul că naționala de fotbal a lor are deja două calificări consecutive la CE. Ca om care am trăit printre ei un an, pot spune că sunt departe de a fi un popor cu calități atletice remarcabile.
Ungurii nu sunt talentați acum, dar muncesc extrem de mult!
Cumva, ăsta e un paradox pentru că sunt câteva sporturi, printre care fotbalul și poloul, la care ungurii sunt printre cei mai tari ca istorie! Incomparabili mai tari decât România, de exemplu. Însă acum calitatea lor e una precară. Ceea ce am văzut în schimb e că ei, oricât de multe eșecuri ar avea, o iau mereu de la capăt, se ridică, se scutură de praf, și dau vina pe ei mai ales, nu pe alții. Sigur, nu știu ce zic ei de fapt, dar asta e impresia pe care o lasă. Și se străduiesc, mai ales în Budapesta, să ofere cele mai bune condiții oamenilor care vor să facă sport.
Nu știu dacă ei urmează modelul pe care eu îl promovez aici ca fiind unica soluție pentru România, dar cert e că la ei, încet-încet, se văd rezultatele. Și noi, mai mult ca sigur, în vreo cinci-șase ani, le vom fi victime la fotbal fără să mai putem pretinde că ne comparăm cu ei.
Conflict pe stadionul unicei echipe care a contat în ultimul deceniu
Asta deși, recent, la U21, cu un om în minus, i-am bătut, chiar la ei acasă cu 2-1 la Campionatul European. A fost o întâmplare. Să nu uităm că ei au eliminat Islanda, în drumul spre EURO 2021, echipă modestă, dar care umilise România. Ca să nu mai pomenesc, legat tot de maghiari, ce facilități pentru atletism au. Păi hai să comparăm numărul de piste de tartan în București cu cel din Budapesta – deși eu nu sunt neapărat un fan al tartanului.
Așa că, nu, nu e ceva greșit dacă guvernul maghiar susține echipele din Harghita și Covasna, dacă cel românesc nu e în stare. Cu toate că domn’ ministru Novak nu știe cum să mai jongleze cu proaspăt reconstruitul teren de rugby, Arcul de Triumf. Sport unde, România, ar putea să înceapă reconstrucția. Fiindcă e unicul sport de echipă care – până la Cupa Mondială din Japonia a contat cu adevărat.
De ce alții au reușit să facă sport de cea mai bună calitate?
Atunci, după cum țineți minte, s-a ratat participarea prin descalificare tot datorită „competenților” care conduc sportul din România. În altă ordine de idei, deși lucrurile se mișcă la nivel de infrastructură sportivă în România, lucrurile sunt mult prea departe de a fi rezolvate și afirmația asta e validată de rezultate. Am zis la început că rezultatele sunt doar vârful, corect. Însă nu ai cum să faci o muncă serioasă la fundație și să nu apară și rezultatele.
Mai ales când vedem cum țări precum Norvegia, Suedia, Croația, Slovenia, chiar Muntenegru ș.a.m.d. au. Pentru că nu au nimic în plus față de noi. În afară de, e drept, mentalitate și pasiune. La noi, în țara lui „merge” și așa, se reconstruiește un bazin după 30 ani – cel din Giulești – și se mai așteaptă, Dumnezeu știe de ce, încă doi ani ca el să fie redat oficial în folosință…
Rezumat
Pentru a rezuma, ca de final, iată care este cheia succesului pentru ca România să poată avea om cultură sportivă dezvoltată peste 20-30 ani:
- conducători competenți și pasionați
- infrastructură distribuită dinspre polii principali urbani spre zonele din proximitate
- campusuri sportive dotate cu tot ce trebuie pentru cei mai talentați tineri și copii, asociate cu infrastructura mai sus menționată
- angajarea celor mai bine pregătiți profesori și antrenori, plătiți corespunzător
- asigurarea unei școlarizări de cea mai bună calitate
- evaluarea tinerilor care rămân în campusuri la finalul liceului, dacă mai corespund sau nu finanțării publice
Suntem tot mai slabi când vine vorba de sport la nivel internațional
Cam asta e tot. Nu e nevoie de Academica Clinceni, de CSM Reșița, de CSMS Poli Iași, de CSM București etc. Sau, ba da, e nevoie, dar numai pentru a produce sportivi talentați pe care, să nu aibă nimeni grijă, cluburile private îi pot transfera. Pentru că parteneriatele dintre un centru de juniori de stat și un club sportiv privat nu poate fi o problemă pentru nimeni. În rest, cine nu e de acord cu treaba asta, să se uite cum a ajuns sportul românesc.
Avem O GIMNASTĂ calificată la Olimpiada de la Tokyo. Nu ne-am mai calificat la Cupa Mondială de fotbal de 23 ani și numărăm în continuare. Am ratat, în premieră, o Cupă Mondială de rugby. Echipa condusă de Cristina Neagu, cea mai valoroasă handbalistă a lumii, nu a obținut măcar calificarea la JO.
Nu am uitat de Halep, dar ea s-a ajutat singură să reușească în sport
De Simona Halep nu am uitat, evident. Însă ea este, în proporție de 100 la sută produsul ei și al familiei ei. O sportivă cu o ambiție și o sete de performanță de fier care au dus-o-n top. România chiar n-are vreun merit decât că steagul tricolor apare în dreptul ei. Sigur, o fi primit, poate, de-a lungul timpului ceva ajutor de la stat. Nu contează însă, în mod cert nu e singura jucătoare de tenis care a primit asta. La ea a fost altceva, ea a reușit pentru că și-a dorit.
Evident că ar face-o mult mai mulți sportivi dacă și-ar dori asta, deci problema majoră e de la ei, însă în lumea în care trăim, e nevoie de susținere și răbdare. Iar statul are puterea să facă asta prin finanțarea exact acolo unde trebuie, nu în Liga 1 de fotbal sau alte competiții d-astea care efectiv nu produc nimic pe termen lung.
Mircea Dominte
