N-o să uit niciodată pentru că nu stăm deloc bine în clasament. Ca niciodată, după ani și ani, chiar decenii, în care Rapidul ne-a obișnuit cel puțin cu un loc de Cupele Europene la finalul campionatului, treaba merge aiurea. Mijlocul clasmentului nu e prea confortabil, iar pentru noi urmează, pe Giulești, meciul cu steaua.
Cum ar veni, Revelionul rapidiștilor. Cine știe, cunoaște. Suntem în aprilie 2010, lucrez de noapte. În mod normal ar fi trebuit să intru în tură la 9 seara. Nu puteam însă rata așa ceva… Am făcut schimb. Merg cu câțiva colegi, suntem împărțiți. Nu la meci. În firmă, pe stadion mergem doar rapidiști. Habar nu aveam ce are să ne aștepte!
N-o să uit niciodată pentru că atunci ne-a părăsit și Sandu Neagu
Cu doar câteva zile înainte, legendarul Sandu Neagu încetează din viață și, deodată, acest meci are o încărcătură emoțională și mai mare. Să nu mai vorbim despre importanță. Rapidul nu e neapărat în superformă, dar nici adversara nu e. Încet, dar sigur, Giuleștiul se umple. Ochi! Suntem martori fiindcă ajungem cu aproape o oră înainte.
Nu puteam să mai rezist, trebuia să fiu acolo cât mai repede. Pulsul se apropie de 200. Vremea este minunată pentru fotbal, Săpunaru este lider de corabie, poate cel mai afectat de pierderea lui nea Sandu… Cu toate că, căpitan de drept, e Lazăr. Pepe Bornescu e în poartă, gură de tun e Alex Ioniță I. Chiar dacă e departe de forma din tur…
Se face 2-1 cât ai clipi!
Bozo e la datorie, la fel ca Marius Constantin. După un preludiu emoțional parcă infinit, meciul începe. Nu ne dezmeticim bine că Alex își amintește că e unul dintre cei mai promițători fotbaliști români, că în doar câteva luni va juca în Bundesliga, pentru că FC Köln l-a transferat deja. 1-0! Gooooooool! Se aude până în parcul Cișmigiu, ca de obicei. De vis! Doar că bucuria nu e foarte lungă, căci Kapetanos ne dă peste nas din 11 metri. Egal iar, însă suntem numai la început… Cine știe ce urmează…?
Giuleștiul n-o fi teatrul viselor din Manchester United, însă este, în mod clar, un teatru pe scena căruia nimic nu ne-ar putea surprinde. Gânduri, multe, prelungi până când, purtat de un glas colectiv al tribunei urlu din nou: GOOOOOOOOL! Mă îmbrățișez cu toți cei din jur pentru că Alex Ioniță I face dubla.
Emoțiile pe care mi le dă Cesinha
2-1! Văd faza, finalitatea, dar parcă sunt paralizat emoțional, copleșit sufletește, de ce se întâmplă. Conducem iar și pot vedea altfel meciul. Ca de obicei, când ai tăi sunt în avantaj, ești liniștit, ai adrenalină de-ți vine să te urci pe Everest în costum de baie. În continuare, habar n-am ce ne așteaptă. Cesinha e singur! Băăăă, e singur cu Tătărușanu!!! Dă mingea peste șiiiiii, aoleoooo! Nu intră în poartă, se duce pe lângă… Cât ghinionnnn!
Numai că, stai! Brazilianul nu doar că este extrem de tehnic, dar e și longilin. Trage de el, întinde piciorul și o bagă în plasă! Dumnezeuleeee! Este 3-1 și mai e până la pauză! Ce meci! Lacrimile curg necontrolat pe pomeții încinși. Pulsul e demult peste 200. E NE-BU-NIE! Giuleștiul nu mai e un stadion, ci un vulcan! Dacă nu ești acolo, la meciul ăsta, nu poți înțelege. Nu ai cum!
Marius Constantin dă verdictul: Măcel! Măcel! MĂCEL!
Deja îmi frec mâinile de bucurie, gândindu-mă că-mi pot necăji înainte de repriza a doua prietenii steliști. După salbele de egaluri dintre echipe, în sfârșit, dominăm categoric. N-am încă smartphone, buchisesc un mesaj din butoanele unui telefon clasic. Ridic însă capul din când în când și văd cum Grigorie cade secerat în careu, după ce e lovit cu bestialitate în tibie. 11 metri pentru noi! Măcel! MĂCEL! Spartanul Constantin își așază cu grijă mingea pe punctul cu var. Șut violent: 4-1!
Nu mai am forță nici să țip. Deja totul e un delir de basm, văd doar cum mingea întoarsă din plasă îl lovește în creștet pe Tătărușanu. Este imaginea perfectă pentru dulcea realitate de pe teren. Vine fluierul pauzei și asta e, de departe, cea mai fericită repriză pe care o trăiesc în tribunele Giuleștiului.
N-o să uit niciodată pentru că vreau să fie 10-1!
4-1. Mă gândesc numai cum ar fi să continuăm la fel. Se spune că nu e bine să-ți umilești adversarul, că nu e fair-play. Însă, când vine vorba de steaua, eu nu am pic de milă în suflet. Dacă se poate 10-1, 10-1 să fie! Repriza a doua începe tot cu Rapid la cârmă, însă jocul e ceva mai moale. Controlat în totalitate de rapidiști, evident. Poate că ei, ca fotbaliști, înțeleg că nu e chiar decent să îți umilești adversarul.
Numai că Helder, intrat pe teren de curând, vrea să se facă remarcat și împinge în plasă o minge care-i ajunge, cuminte, în vârful ghetei. E deja 5-1 și este, de departe, una dintre nopțile memorabile de suporter rapidist pe care le trăiesc. Poate cea mai tare de pe stadion. Fiindcă, deși n-am fost la locul faptei, n-are cum să fie, totuși, peste dublele cu Feyenoord, Hertha, ori Hamburg.
Victoria de care vorbește toată Europa!
Fluier final. Îi dezmembrăm pe steliști. Cinci goluri pentru prima dată din 1999, când îi umileam cu 5-0 în Supercupă. Liga 1 este, însă, o altă poveste. Duc telefonul la ureche, îmi sun prietenii steliști să le fac în ciudă. Unii răspund, alții nu. Deh, minte de 22 ani… N-ai de ce să faci asta, când se mai umple puțin cutia craniană cu materie cenușie. Da’ așa e momentul.
Îmi amintesc perfect cum mă preling pe lângă Podul Grant, în dreapta lui, către 41, fără să-mi dau seama că efectiv merg purtat de picioarele care-și fac treaba instinctiv. În minte, în creier, e doar bucurie de la acest memorabil 5-1. Nu mai contează altceva pentru seara aia. Nici măcar pentru următoarele zile. Sărbătoare. E genul de meci despre care va vorbi toată Europa. Și așa e! La patru ani după duelurile UEFAntastice, la doi ani după dubla lui Spadacio în Ghencea, duelurile directe capătă o altă dimensiune.
Cristi Săpunaru în genunchi li tricoul ridicat spre Cer
Antrenor e Ioan Andone. Care, chiar dacă n-a pregătit prea mult formația din Giulești, a rămas veșnic în inimile fanilor pentru acest meci. Ce meci! În care, la final, în genunchi fiind la mijlocul terenului, Cristi Săpunaru ridică spre Cer un tricou dedicat lui Sandu Neagu. N-o să uit niciodată acest moment pentru că despre asta e fotbalul. Dincolo de faptul că, la finalula celui campionat n-am prins Cupele Europene, acest meci va rămâne în folclorul rapidist scris cu litere de aur.
Eu am fost unul dintre fericiții martori de la fața locului. Nimeni n-o să-mi poată lua asta vreodată. Emoțiile pe care le-am trăit sunt întocmai cele transpuse aici. Drumul de o stație cu tramvaiul 41 până la metrou, la Crângași, și apoi până acasă, a fost o Sărbătoare perpetuă. Părea că toată lumea se bucură de acest rezultat. Lumea era vișinie, totul se transformase în rapidism.
N-o să uit niciodată!
Mircea Dominte
