Cristi Săpunaru era în primul unsprezece al primului meci pe care eu l-am văzut de pe Giuleşti. O victorie cu Dacia Mioveni, 3-0, pe 9 decembrie 2007. Au trecut mai bine de 11 ani. Pe atunci, Săpun era în plină ascensiune, iar la finalul sezonului, calităţile sale de fotbalist de rasă l-au propulsat spre unul dintre cele mai spectaculoase transferuri din istoria fotbalului românesc. Pe ruta Giuleşti, Oceanul Atlantic. Adică de la Bucureşti, Rapid Bucureşti, la Porto, FC Porto. Pe bani grei! Vreo 6 milioane de euro plus doi jucători de excepţie împrumutaţi lângă Podul Grant. Claudio Mejolaro „Pitbull” şi Joao Paolo Andrade. N-aveţi cum să nu vă amintiţi de ei.

Săpunaru, o insulă de calitate într-un fotbal sărac

Doar că detaliile acum nu mai au loc pe această planşă, pentru că nu despre ei este vorba. Nici măcar despre capitolul Săpunaru – FC Porto, pentru că de şase ani şi jumătate povestea s-a încheiat. Doar că fundaşul de fier a continuat să îşi deseneze cariera pe o planşă a succesului care, iată, chiar şi la 34 de ani şi jumătate îl menţine în lumina reflectoarelor. La o vârstă la care mulţi se retrag într-un loc călduţ pentru a-şi trăi liniştiţi finalul carierei, cu gândul mai mult la familie şi la viaţa de după clinciurile din teren, Cristi continuă să dorească mai mult. E adevărat, într-o perioadă în care fotbalul românesc este tot mai sterp, tot mai lipsit de vlagă, calitate şi, mai ales, de perspectivă. Fără supărare, dar o simplă calificare a naţionalei U21 la EURO 2019 nu e vreo garanţie.

Record istoric pentru echipa naţională în 2018

Doar că în acest context, Săpunaru, rapidistul care a oferit totul bătrânului Giuleşti şi de care a fost răsplătit pe măsură, devine un lider din ce în ce mai bun, mai determinant. Un munte de determinare, la ani lumină faţă de oricare alt fotbalist român. Jucătorii de tipul lui Săpunaru sunt rari şi în lume, dar cu atât mai rari în fotbalul românesc. Faptul că viteza sa de reacţie sa diluat o dată cu trecerea anilor, faptul că aportul său în atac nu mai poate veni mereu de pe flanc ca pe vremea în care îi stârnea frisoane şi lui Guardiola nu l-a împiedicat pe Săpun să aibă un 2018 fantastic. Căpitan absolut al naţionalei României, a condus echipa spre maximum posibil. Adică un an calendaristic, 10 meciuri, în care echipa nu a cunoscut înfrângerea.

Calificările nu sunt performanţe, băieţi!

Nu au fost prestaţii fantastice, dar pragmatismul, obiectiv vorbind, este singura şansă ca fotbalul actual din România să producă rezultate rezonabile în viitorul apropiat şi mediu. Adică unele calificări la turnee finale. Pe care numai noi, dintre ţările mari ale Europei, le mai considerăm o performanţă. De parcă am fi Gibraltar sau Malta. Oricum ar fi, Săpunaru a ţinut excelent echipa lângă el. Şi nu este o pură întâmplare. În ultimul an şi jumătate, el a devenit om indispensabil şi în angrenajul lui Kayserispor. Echipă mică din campionatul Turciei. Acolo unde, numai cei care simt aerul tare al pasiunii transmise de fanii fiecărei echipe înţeleg cât de complicat e să joci. Practic, dacă nu o faci la înalt nivel, nu ai vreo şansă!

Golurile pentru pus sub bradul de Crăciun

Cristi încheie anul 2018 cu două goluri la Kayseri. Primele sale în 50 de meciuri oficiale. Câte unul în Cupa Turciei şi în campionat, ca să nu se supere nimeni. Un epilog splendid, într-un an pe care Săpunaru şi rapidiştii nu ar trebui să îl uite vreodată. Poate că galbenul actual al naţionalei nu străluceşte la fel de intens precum Cupa UEFA pe care fundaşul o ridica deasupra capului în 2011. În tricoul lui Porto şi cu eşarfa cu însemnele Rapidului legată de încheietură, acolo unde se simte cel mai bine pulsul. Puls care atunci era, probabil, undeva la 200. Numai că vremurile s-au schimbat, anii au trecut, iar acest 2018 poate fi pus, fără probleme, de Săpunaru în vitrina cu ani de succes.

Mereu un jucător de succes

Alături de 2002, când a debutat în Liga 1, la numai 18 ani. Alături de 2006 când s-a transferat la echipa visurilor, Rapid. Alături de 2007, când a luat Supercupa României cu Rapid, în faţa lui Dinamo. Alături de 2008, 2009, 2010, 2011, 2012, în care a scris istorie la Porto. Alături de 2013, când a jucat fabulos la Real Zaragoza. Alături de 2015 când, după ce a luptat până la ultima picătură de energie să salveze Rapidul de la retrogradare a mers la Pandurii Târgu Jiu pe care a consolidat-o ca formaţie europeană. Alături de 2016, când a fost liderul de facto al naţionalei la EURO 2016. Alături de 2017, când a pus Astra pe harta fotbalului european, alături de Şumudică sau Niculae… Ce lipseşte? Ups, mai nimic… Săpun a avut în general prestaţii de înaltă clasă.

Săpunaru, un lider ce ne-ar putea ghida către EURO 2020

Numai că acum pare ceva diferit, acum pare că, deşi în buza EURO 2020, Săpunaru va fi împlinit deja 36 de ani, considerăm că este unul dintre elementele vitale care ne dau dreptul să sperăm că vom juca la un turneu final. Nu ştim dacă ascensiunea din grupă este posibilă. Chiar şi aşa, suntem convinşi că ne aşteaptă un an 2019 memorabil. Alături de Cristi Săpunaru. Un lider şi un jucător defensiv cum România nu va mai avea prea curând. Iar anii care vor veni, vor aşterne dreptatea de partea noastră. Despre calităţile lui Săpunaru nu am dubii. Îl urmăresc la TV de mai de 15 ani. Iar în ultimele 11 sezoane l-am văzut în acţiune, de măcar vreo 30 de ori şi pe viu. În cele mai multe cazuri, în tricoul vişiniu. Sau în cel galben, nuanţa care ne uneşte pe toţi, indiferent de simpatiile pe care le avem!

Mircea