„Am avut emoţii mai mari în meciul cu LPS Mircea Eliade decât în cel în care am debutat pentru prima echipă la Rapid!” Sunt vorbele lui Dumi, un puşti de 16 ani. Andrei Dumitrescu a marcat 18 de goluri în acest sezon pentru Rapid 2001. Grupa de juniori care s-a încununat campioană municipală de curând. Cu Dumi printre marcatori. Numărul 9 al Rapidului este golgheterul giuleştenilor mici, continuând astfel o tradiţie care recent a implicat nume precum Costi Berechet, Cosmin Novac, Cătălin Bărbălău sau Alex Stoica. Mai mult, puştiul blond a punctat golul de 2-0 în ultima etapă, care a dat drumul la o uriaşă fiesta. Nu a fost însă simplu deloc. Pentru că Andrei ratase ocazii monumentale înaintea reuşitei.
Andrei Dumitrescu, meci tras la indigo cu cel cu Chiajna
Se prăbuşise distrus pe iarbă. Era încă 0-0 şi titlul putea să le alunece incredibil printre degete. Din fericire, totul s-a rezolvat aşa cum trebuia. „Mi-a fost tare greu după fiecare ratare, dar mi-am spus că va fi ca la meciul cu Concordia Chiajna. Şi atunci am ratat două mari ocazii şi a treia a fost gol. Exact ca acum! Sunt atât de fericit încât nu pot descrie în cuvinte!”, ni e confesează cel care joacă pe spate cu Dumi. Iar entuziasmul său nemărginit este oarecum justificat. Fiindcă Andrei Dumitrescu s-a născut rapidist şi şi-a cultivat simultan pasiunea pentru fotbal. „La 6 ani, tata m-a dus la şcoala de fotbal Eco Sport. Era în Crângaşi, între timp s-a desfiinţat. Apoi, la 8 ani am ajuns la Rapid. La grupa domnului Pleşa!”, completează Andrei.
La 2 ani pe Giuleşti, de cinci ani lucrează cu Mihai Iosif
Aducând apoi în discuţie cine a fost, de fapt, principalul responsabil al înregimentării sale la Rapid. Nu e vorba, fiindcă Andrei fusese pe Giuleşti prima dată la… 2 ani! Aşa cum se vede în fotografia de mai jos, alături de mama sa. Şi de tatăl care nu apare în fotografie, dar care a fost factorul catalizator în a-i imprima dragostea pentru culoarea vişinie. Totul se întâmpla în 2003, când Rapid a luat ultimul titlu… În 2008 a ajuns şi puştiul blond în Giuleşti. Aşa cum spuneam, la grupa lui Pleşa, dar la insistenţele lui… Mihai Iosif! Actualul său antrenor. „Domnul Iosif a fost cel care m-a vrut cel mai mult. Dar cu el am început să lucrez în 2012 abia, la trei ani după ce am venit la Rapid”, îşi aminteşte Dumitrescu. Sunt cinci ani de atunci, iar roadele sunt culese acum!
Patru ani a jucat la Rapid atacant şi… portar!
Poate la prima vedere nu pare atât de importantă implicarea lui Mihai Iosif în cariera lui Andrei Dumitrescu, dar ea este esenţială dacă ne orientăm după ce s-a întâmplat în 2012, când Dumi avea 11 ani. „Eu jucam atacant şi portar iniţial…”, vorbe care ne dereglează puţin gândurile. Care se reaşează însă tot datorită explicaţiilor lui Andrei Dumitrescu: „… erau două grupe la acelaşi nivel de vârstă, iar eu jucam la ambele. La una evoluam atacant, la cealaltă portar. Îmi plăcea pe ambele posturi! Însă doar când am jucat pe teren mic, după ce am trecut pe teren mare nu mi-a mai plăcut în poartă. Voiam numai să dau goluri! Patru ani am evoluat aşa, până în 2012. Când domnul Mihai Iosif a decis să mă lase doar atacant!” O decizie cât se poate de inspirată, dacă analizăm puţin evoluţiile şi randamentul lui Dumitrescu.
Golgheter şi rezervă de golakeeper!
De aici însă derivă un alt capitol interesant şi fascinant. În sensul că la Rapid, grupa 2001, nu există decât un singur portar! Acel băiat masiv, Alex Velica. Total atipic, dar Mihai Iosif nu avea rezervă de portar în lotul de 20 pe care îl avea la dispoziţie. Din fericire, Velica este un portar extrem de valoros şi, mai important decât orice, nu i-a dat emoţii de vreo culoare lui Miţă. În ciuda acestui fapt, dacă Alex s-ar fi accidentat ori ar fi fost eliminat soluţia de avarie ar fi fost tocmai… Andrei Dumitrescu! Asemenea lui Pancu, golgheterul Rapidului ar fi intrat în poartă în caz de forţă majoră. Din fericire nu a trebuit să facă altceva decât să dea goluri şi a arătat că se pricepe de minune la asta. Terminând cu două lungimi în faţa lui Sabin Iosif care a dat 16 goluri pentru Rapid 2001.
Juca fotbal cu peturi pline cu suc
Pentru Dumi, aşa cum am mai spus, fotbalul şi Rapid sunt pasiune pură. Sau Rapid şi fotbalul. Pentru că îi e greu să le diferenţieze. Pe lângă faptul că pe Giuleşti merge de la 2 ani, Dumitrescu are amintiri deosebite şi legate de fotbal. Când era mic juca oricând, oriunde şi cu… orice risc! La şcoală, de exemplu, încerca să substituie cum putea faptul că nu avea voie cu minge de fotbal: „Domnii profesori şi învăţători ştiau de ce suntem în stare, aşa că era exclus să venim cu minge de fotbal la şcoală. Dar noi trebuia să ne jucăm, motiv pentru care luam peturi de 0,5 litri de suc acidulat, lăsam puţin pe fund, pentru ca bidonul să se menţină cât de cât tare şi încingeam miuţe de n-o să le uit toată viaţa! Apoi, săraca mama… Câte flori din curte nu i-am distrus datorită pasiunii mele! Dar nu am ce face, fotbalul îmi e în sânge. Sunt cel mai fericit când îl joc!”
Emoţii mai mari cu Eliade decât cu Galaxia
Pentru echipa mare, Dumi a jucat un singur meci. Deocamdată. Galaxia – Rapid 2-6. Nu a epatat, dar a primit botezul. Curând îl vom vedea, probabil, şi pe Giuleşti. Pentru că are toate calităţile necesare! Doar că, aşa cum ne-a explicat deja, Andrei Dumitrescu a avut emoţii mult mai mari la meciul cu LPS Mircea Eliade decât atunci. E şi logic. La finalul acestei partide a câştigat primul titlu major din viaţa sa. Şi nu e puţin lucru dacă ne gândim la condiţiile de care „beneficiază”. Dincolo de toate însă, va rămâne memorabil momentul golului doi. Imediat, întreaga echipă, în frunte cu Mihai Iosif a tăbărât peste puşti pentru o grămadă a bucuriei mai puternică decât orice grămadă din rugby. În mod cert, din punct de vedere fizic, nu e ceva extraordinar. Dar emoţia care circula atunci prin venele sale de golgheter i-au dat puterea ca totul să se transforme în euforie.
„Cât timp noi trăim şi Rapid trăieşte!”
„Bucuria era atât de mare că nu mai conta nimic! Nu vedeam decât faptul că suntem campioni şi că eu am marcat golul care a liniştit apele. Era greu să mai pierdem acea victorie!„, explică având un ton glumeţ Andrei. Apoi, în încheiere, atacantul ţine să le transmită un mesaj şi suporterilor. Este unul scurt, însă plin de emoţie şi de adevăr: „Cât timp noi trăim şi Rapid trăieşte!” Ai dreptate, Andrei Dumitrescu! Voi, pe un teren cu iarbă stufoasă, la Laromet, aţi arătat ce înseamnă rapidismul şi spiritul de luptă. Doar aşa se poate măsura echidistant şi obiectiv pasiunea pentru culoarea vişinie. Cu toate că sună precum o antiteză absurdă, având în vedere că tot ceea ce ţine de Rapid e de natura subiectivismului absolut! Cum a zis şi Dumi, Rapid trăieşte!
Comentariile sunt închise.