Singurul suspans acum este legat de existenţă. Pentru că oricât s-ar strădui unii oameni, viitorul este incert. E, fără dubii, cel mai greu moment din istoria Rapidului. Purul adevăr, atât. Noi sperăm însă să te ridici imediat şi să iei şi suspansul cu tine. Ăla bun, pe care l-am trăit la zeci şi zeci de meciuri. Suspansul care de multe ori s-a terminat cu bucurie, la fel cum trebuie să se termine şi suspansul existenţial. Rapid, tu trebuie să te ridici! Şi nu în nu ştiu cât timp, ci acum! Cât mai curând, trebuie să sărbătorim cu fast centenarul. Mai sunt doar şapte ani. Chiar nu e mult.
Foamea unora de a sfâşia carnea ta dulce şi aromată va fi învinsă. Nu se poate altfel. Fiindcă mai vrem momente ca lobul lui Cesinha care s-a oprit în plasă atunci când în dreptul peluzei din Giuleşti stătea portarul Mioveniului. Erau primele zile de decembrie ale lui 2007. Cât de departe pare acel moment… La fel de departe precum este şi acea brichetă nenorocită care a fost folosită drept pretext pentru deraierea Rapidului din lupta pentru titlu. Au fost momente frumoase, dar şi triste. Pline de lacrimi, însă şi de bucurie, şi de disperare. Niciodată Rapid nu poate ţine o singură cale.
Nu te poate face doar fericit sau doar trist. Am strălucit zile întregi în aprilie 2010, după 5-1 cu fcsb. Am tresărit la loviturile de departajare în faţa lui FC Botoşani. Nu mai departe de acum doi ani. Ne-am calificat mai departe în Cupă atunci, fără a ajunge undeva. Doar optimi. Pentru statistici nu interesează pe nimeni. Însă noi am rămas cu paradele lui Drăghia şi cu lovitura de la 11 metri decisivă transformată de Niky. Am plâns cu lacrimi de crocodil când acea minge nenorocită împinsă de Djalovici cu vârful ghetei a refuzat să intre în poartă în ultima secundă a ultimei etape din 2009. În faţa lui Poli Iaşi. După 0-2 ar fi fost un 3-2 care ne califica în Cupa UEFA, dar a rămas 2-2.
În acelaşi an 2009 am vărsat lacrimi multe când Spadacio a ratat 11 metri cu Vaslui, iar la faza rezultată pe contraatac ei au dat golul de 2-1. Dar am bătut cu 3-2 şi am plecat sărbătorind acasă. La fel cum am plecat în august 2008 înfăşurat cu steagul după ce am bătut Dinamo cu 2-1, datorită lui Fernandes şi Cesinha. Ultima victorie cu Dinamo… Am trăit bucuria unui gol uluitor al lui Herea în plasa Ceahlăului, în 2013. Aşa cum am urlat cât ne-au ţinut plămânii când Pancu i-a dat gol lui Arlauskis în august 2014. La primul meci din Liga 1 după un an de penitenţă în eşalonul al doilea.
Cât am mai suferit anul ăsta, în 2016, când Bacău ne-a bătut cu 2-1 în prima etapă din play-off. Aproape la fel de mult cu bucuria pe care am simţit-o în 2010 când am bătut Petrolul cu 5-0, în Cupa României. Nu întâmplător, momentele astea din ultimii ani au avut loc, fără excepţie, pe Giuleşti. Un loc unde amintirile intră într-o altă dimensiune. La fel ca şi emoţiile. Nu mai spunem de suspans… E trist că acum singurul suspans pe care îl avem este când şi dacă Rapid va continua. Şi, cel mult, când va fi primul meci pe care îl vom juca în liga a cincea. Nu putem decât aştepta…
