Ilie Greavu, poreclit Cauciuc pentru detenta sa impresionantă a plecat dintre noi în urmă cu aproape nouă ani. Ironia sorţii a făcut să acorde un interviu cu doar câteva ore înainte de a înceta din viaţă. Noi vă prezentăm câteva pasaje din acesta în semn de preţuire pentru cel care rămâne în istorie ca fotbalistul de pe locul doi ca meciuri oficiale jucate pentru Rapi.
Care este cel mai bun atacant împotriva căruia aţi jucat?
Indiscutabil Titus Ozon. Tehnicitatea lui era ieşită din comun. Şi o îmbina cu fantezia. Depăşea cu uşurinţă orice adversar. Cred că a fost cel mai bun atacant din România. Când juca la Dinamo erau meciuri foarte grele pentru noi. Eu eram căpitanul echipei şi am inistat să îl aducă la Rapid. Aşa a ajuns Titus coleg cu noi, în Giuleşti.
Credeţi că în finala din Cupă de anul acesta (n.a. este vorba de finala din 2007, când Rapidul a învins Timișoara cu 2-0 în finală), se vor reîntâlni Steaua şi Rapid?
Nu, pentru că Timişoara va elimina Steaua. Rapid şi Timişoara vor juca finala, iar în prelungiri Rapidul va câştiga. Cu o condiţie.
Care…?
Răzvan Lucescu să nu modifice nimic la echipă din punct de vedere tactic. Jucătorii nu mai au timp să se adapteze la cerinţele antrenorului. Dacă va da încredere echipei vor câştiga sigur.
Secretul lui Greavu
Fundaşul rapidist a avut o detentă care i-ar face invidioşi pe baschetbalişti. 1 m şi 20 sărea micuţul apărător rapidist, asta la o înălţime de doar 1.64 m.„Suporterii îmi spuneau cauciuc pentru că săream foarte mult. Compensam fizicul cu această dententă. Secretul era că am muncit foarte mult. După antrenamente, lucram suplimentar încă o oră. Îmi alegeam o creangă de copac şi încercam să o ating cu mâna, apoi alta mai joasă unde încercam să ajung cu capul. În scurt timp am ajuns la această detentă foarte mare. Câştigam lejer dueluri cu jucători masivi, precum Oaidă” a încheiat fostul rapidist.
S-a apucat de fotbal la 15 ani!
Fundaşul de legendă al giuleştenilor s-a născut la Sibiu în anul 1937. Rămas orfan după decesul tatălui său în cel de-al doilea Război Mondial, Greavu s-a apucat de fotbal târziu, la vârsta de 15 ani, în oraşul natal. A jucat un singur sezon acasă, după care a fost transferat la Combinatul Poligrafic Casa Scânteii. În Bucureşti, tânărul jucător s-a remarcat foarte repede şi a evoluat 3 sezoane în Divizia B în timpul junioratului, după care a făcut saltul la Rapid. Datorită calităţilor sale foarte bune, a fost repede îndrăgit de către public. A devenit căpitanul echipei şi împreună cu Motroc, Dan Coe şi Macri a format o linie de fundaşi redutabilă. A ajuns în echipa naţională pentru care a disputat 23 de meciuri, printre care jocurile din 1964 de la Olimpiada de la Tokyo. A jucat împotriva altui fundaş legendar, Franz Beckenbauer, însă ca atacant la impresionat foarte tare Titus Ozon.
Trei ani de suferinţă
S-a retras de pe gazon la vârsta de 35 de ani, după 298 de meciuri jucate în prima divizie, dar a rămas alături de Rapid ca preşedinte sau ca antrenor. A câştigat campionatul pe ţară cu juniorii, iar prin mâna sa au trecut sportivi precum Nicu Gheară sau Daniel Niculae. În 1997 s-a retras şi din viaţa sportivă, iar în anul 2004 cel care impresiona prin detenta sa a rămas fără „aripile” care îl duceau atât de sus. Din cauza unei artrite, picioarele i-au fost amputate.
Sursa: dinvestiar.ro
