“- Tată, cine sunt ăia?”… te întreabă fiul tău într-o sâmbătă seara, pe drumul spre casă. Mâna lui indică un grup de suporteri care se întreaptă spre Gară. Unii poartă la gât fulare sau eşarfe, alţii cară steagurile mari înfăşurate pe beţe, iar cel care pare cel mai precaut dintre ei, poartă în ghiozdan steagul de gard. În timp ce merg, stau la taclale şi glumesc între ei despre cine ce mănâncă înainte de plecare sau care dintre ei e deja la a treia bere. O maşină se opreşte scurt în dreptul lor, apoi se grăbeşte spre parcare. Alţii sunt în faţa casei de bilete.

Îi răspunzi că sunt ultraşi şi merg să-şi vadă echipa de suflet în deplasare, însă, după privirea lui, îţi dai seama că nu a înţeles ce i-ai spus. Societatea i-a învăţat pe cei mici că lucrurile există cu adevărat numai dacă le poţi vedea la televizor şi te chinui practic să-i explici că există încă oameni ce preferă să trăiască emoţiile şi nu doar să le privească… Acum mulţi ani, în mijlocul lor erai şi tu, apoi te-ai însurat, a venit şi fiul, te-ai obişnuit cu munca (te-ai dat cu sistemul), şi altele au început să-ţi pară lucrurile importante. Aproape ai reuşit să-ţi inoculezi că viaţa ta de acum este cea pe care o duci. O raită pe la centrul comercial care abia s-a deschis într-o după amiază de sâmbătă, seara cina în oraş, iar duminica, acasă la părinţii ei, că doar nevasta ta zice mereu că “poţi vedea meciul foarte bine şi de la ei de-acasă”. Păşeşti mai încet, aproape te opreşti, să vezi dacă recunoşti vreun chip familiar. Da, e chiar băiatul care vorbeşte acum cu şeful de tren să mai bage măcar un vagon. Nu s-a schimbat deloc!

Te depărtezi în timp ce el împarte cartonaşele de la biletul comun. Te întorci acasă cu mii de gânduri, termini cât poţi de repede cina şi apoi deschizi sertarul pe care l-ai lăsat închis acum mulţi ani… Strângi in palme eşarfa veche din lână, cu petele acelea mici pe ea, care din roşii au devenit negre… miroase încă a pucioasă, de la fumigenele care se foloseau prin anii ’90 şi câte-o fotografie pe care nu reuşeşti s-o priveşti fără să-ţi dea lacrimile, aceleaşi lacrimi care te-au împiedicat mai demult să le pui pe foc… “Pe unde sunteţi acum?” îţi spui, cu voce stinsă, “pe unde sunteţi, prieteni ce nu m-aţi făcut să mă simt singur chiar şi-atunci când nu eraţi fizic lângă mine?”… “A meritat să-mi dau la schimb viaţa pentru linişte?!”… “Ce-o să-i povestesc fiului meu?”… Câte magazine sunt în noul mall sau cât de bine se descurcă taică-su la muncă?!… Nu, nu se poate să fie aşa! E un vis prea frumos pentru a nu-l trăi din plin! Apoi, închizi sertarul şi-ţi chemi fiul. Se uită la tine, aşteptând să spui ce ai de zis: “- MÂINE TE DUC ÎN PELUZĂ, vreau să-ţi arăt cum sunt ultraşii!”. Îţi dai seama că se bucură şi te bucuri şi tu… O să-nveţe cum e să dormi câte 8 într-un compartiment şi cum e să-şi împarţi sandvişul cu unul pe care nu-l cunoşti, dar ştii că e unul de-al tău. O să-nveţe că nimeni nu rămâne pe jos şi că nu te retragi când eşti atacat. O să-nveţe să jubileze şi eleganţă şi să nu deznădăjduiască la înfrângeri. Va învăţa să iubească şi să-şi apere peluza, va învăţa ce înseamnă să fii curajos şi leal.

Într-un cuvânt, va învăţa să fie ULTRAS! Va învăţa să facă parte din peluză… “Unde-au dispărut ceilalţi?!” “Păi nu-i vezi!? Încă mai sunt! Sunt deja aliniaţi!!”

Sursa: Rapid Bucuresti