Divizii, clasamente, ligi… Sunt doar cuvinte. Dar locul ăla e real. Palpabil. Îl simți. Îl respiri. Lângă pod, ajungi cu tramvaiul 11. Și dacă nu e meci și treci pe-acolo, îl privești până dispare în zare, că nu te mai saturi de el. Ți se întâmplă chiar să duci mâna la frunte și să începi o închinăciune în dreptul lui. Apoi s-o lași jos rușinat. Ești nebun? Nu e biserică, te vede lumea… Din afară, pare o ruină. Și dinăuntru. Trebuie să-l vezi cu alți ochi ca să-l înțelegi, nu cu ăia din cap. Da’ și când îl vezi, nu-l mai lași niciodată. De fapt, nu te mai lasă el. Și-ajungi să-ți pierzi prieteni, că nu poți să taci când ți-l atacă. Și-ți accepți eticheta de nebun pe care ți-au pus-o toți. Că da, ești nebun să-l pui pe picior de egalitate cu familia ta! Îți impui să te abții, că n-ai cu cine să discuți, ei nu-nțeleg. Dar simți sângele năvălindu-ți în creier când i se ia numele în deșert. Nu poți controla așa ceva. Și nu se termină niciodată, ți-au prins slăbiciunea. Se distrează pe seama ta. Apoi uită. Dar tu te consumi ore în șir. Zile. Îți imaginezi câte le-ai fi putut spune și n-ai făcut-o. Tot tu cedezi, că ei au inimile odihnite, a ta nu rezistă. Trebuie să te încarci. Și mergi din nou lângă pod. Sau în amintiri. Și-ți revine viața, curgând vișinie prin vene. Nu regreți nimic. Ce să regreți, că trăiești? Greutăți, piedici, deziluzii. Dar viață! Ape, munți, văi, dealuri, cascade, furtuni. Dar nu deșert! Niciodată deșertăciune. Doar simțiri amplificate la maxim. Iubire de neînțeles. Dar curată, spălată de lacrimi la ultimul meci în prima ligă, când îți iei rămas bun. Mângâiată de certitudinea că sfârșitul e departe, poate doar la ultima bătaie de inimă. Lacătul e închis bine. Nu există cheie. Există doar Rapid.
Iulia Parvu
Transforma-ti si tu sentimentele in cuvinte si noi le vom face cunoscute lumii intregi
[easy_contact_forms fid=4]
