Minutul 90 era departe. Rapidiști prăbușiți pe teren, rapidiști prăbușiți în tribune. Să pierzi campionatul în ultima etapă, în ultimele minute e ca și cum ți-ar muri cineva drag de două ori. Comentatorul tv înghițea cuvinte, eu strângeam în mână telecomanda vinovată. S-a făcut liniște. Minute în șir legate cu liniște. Undeva, din mijlocul galeriei rapidiste a început să bată o tobă, fulare și steaguri ridicate din durere au început să fluture încet și timit, dar totul s-a stins ca o boare de vânt trecută peste alb-vișinul tribunei. Mă gândeam că nu mă gândesc la nimic, era chiar ciudat să stau înțepenit în fața ecranului fără să mă gândesc la ceva. Nu știu cât timp a trecut, dar știu că m-am trezit fredonând cu cei din tribună:
„Suntem peste tot acasă, porțile ni se deschid…”
Apoi tobele care au început să bată puternic, liderii galeriei s-au ridicat în picioare, galeria s-a ridicat în picioare, Rapidul căzut la pământ s-a ridicat în picioare:
„Nu-i echipă mai frumosa și iubită ca Rapid”
Un semn venit de nicăieri a înghețat totul. Au tăcut și rivalii din galeria Craiovei, jucătorii Rapidului s-au ridicat de pe teren, cei de pe bancă s-au dus și ei în față tribunei și totul a explodat:
RAPID! RAPID! RAPID!
Suporterii au început să cânte imnul Rapidului, fotbaliștii au început să cânte, eu, care am avut cinci la muzică, cântam în mijlocul sufrageriei, peste mine lăsăm să treacă un campionat dureros, cântam să uit și să învăț cum să merg mai departe.
„Stimati telespectatori, rar mi-a fost dat să nu-mi găsesc cuvintele…cred că orice aș spune în acest moment ar fi deplasat, dar vreau totuși să va zic doar atât: atunci când o să vă supărați pe fotbal, să vă gândiți la această galerie”.
P.S. În anul următor,Rapid București a câștigat campionatul.
