Există în proza americană un personaj absolut fabulos. Îl cheamă Seymour și e un puști înzestrat cu o înțelepciune care-i depășește cu mult vârsta. Imaginați-vă o minte de călugăr oriental albit de ani într-un trup de adolescent.

Nu v-aș vorbi acum despre el dacă nu mi-aș fi amintit un episod din care, zic eu, avem ce învăța: e vorba de o atitudine. Copil fiind, acest Seymour ieșea mereu învingător la un joc de stradă (ceva cu bile metalice). Îi bătea la scor pe toți ceilalți, dar curios, nu părea să se bucure. Era atât de concentrat încât nu mai găsea răgaz pentru altceva. Mintea lui se făcuse una cu întrecerea….
Trebuie să ne salvăm. Trebuie să câștigăm cu Chiajna. Trebuie să marcăm mai des. Trebuie să umplem stadionul și să-l facem să tremure. Sunt lucruri adevărate. În care credem. Dar nu cumva, tot repetându-le, ajungem să ne speriem singuri de importanța lor ?
Haideți să uităm vreme de câteva săptămâni de aceste datorii presante. Să jucăm de plăcere, pentru bucuria fotbalului și să nu privim tabela decât la final. S-ar putea s-avem o surpriză frumoasă. Să cântăm până ne pierdem suflul și să nu ne oprim nici atunci. S-ar putea să realizăm că a meritat. N-ar fi prima dată. De nouăzeci de ani ne încăpățânăm să dovedim că sentimentul bate directiva. Că a spune „iubesc Rapidul” e mai important decât a spune „trebuie”…