Inevitabil, continuăm poveştile legate de rapidismul pe care superba Roxana l-a moştenit şi dezvoltat tot mai mult odată cu trecerea anilor! Este rândul unei lecţii de viaţă pe care roşcata le-o oferă tuturor celor care consideră că a iubirea pentru o echipă de fotbal trebuie transpusă şi în viaţa reală. Ea ne-a explicat cum îşi alegea prietenii numai din rândul rapidiştilor în copilărie şi adolescenţă, dar cum a învăţat o dată cu trecerea anilor să fie mai deschisă spre oamenii din jur, indiferent dacă aceştia simpatizează cu alte echipe din Bucureşti. Fireşte, există şi o condiţie firească: să NU vorbească despre fotbal! 🙂

„Aveam vecini s*****i şi ştiam că există o rivalitate foarte mare, aşa că am acceptat-o, urmând apoi să îmi aleg prietenii o perioadă prin această diferenţiere. Acum nu pot spune acelaşi lucru, am crescut, am învăţat că oamenii sunt diferiţi şi că aceste rivalităţi nu definesc un om, deşi în adâncul sufletului meu îi urăsc, nu pot lăsa ca această ură să mă definească pe mine şi să nu accept şi pe altcineva în grupul meu, nediscutând de fotbal (bineînţeles!). Îmi amintesc un eveniment plăcut legat de rapidismul meu. Primise fratele meu mai mare un tricou personalizat cu ocazia majoratului şi mi l-am însuşit, avea stema Rapidului pe el şi mesajul „Inteligenţa mă urmăreşte, dar eu sunt mai rapid” şi îl purtam cu multă mândrie. Mai tarziu, descoperisem o carte despre istoria Rapidului, „Glasul roţilor de tren”, şi am citit-o pe nerăsuflate din trei motive: să ştiu exact cum s-a născut această frumoasă echipă, căror oameni trebuie să le mulţumim şi, nu în ultimul rând mi-am adunat argumente pentru întrebarea «De ce tocmai Rapid Bucureşti?»”

Un RAPIDIST din peluză

[sociallocker id=”3921″][/sociallocker]