Emoţionant despre tragedia din Colectiv: „Luptă, Teodora!”

Aboneaza-te pentru a primi gratuit o colectie de cantece pentru RAPID

* prin completarea adresei de email esti de acord sa-ti trimitem periodic informari cu privire la ofertele noastre si la articolele publicate pe site-ul 1923.ro
* indicates required

Bucureştiul şi-a reluat traficul, razele reci de soare îi bucură pe cei care şi-au găsit soţii, soţiile sau copiii alături de ei în aşternutul călduros de acasă. Vineri seară, emoţia era colectivă, măsurabilă în like şi share pe reţelele de socializare, în mărturii şi în intervenţii ale oficialilor veniţi la faţa locului pentru a arăta că lucrează în interesul nostru. De a doua zi dimineaţă, suferinţa s-a individualizat. Durerea adevărată abia acum muşcă. Obosită, disperată după ce şi-a căutat fiica toată noaptea prin spitalele din Bucureşti, o mamă a ajuns resemnată la IML. E ultimul loc în care merge un părinte să-şi afle copilul dispărut.

Un alt copii/">copil, un băiat de 16 ani, a fost operat de urgenţă de doctorii chemaţi de acasă în creierii nopţii. Fără acte de identitate, a ajuns la Spitalul de Oftalmologie cu o gaură în globul ocular, iar chirurgii nu şi-au mai putut permite să aştepte să fie identificat şi să primească aprobarea părinţilor necunoscuţi pentru a încerca să-i salveze vederea. „Probabil, a fost lovit cu ceva în încercarea disperată de a ieşi din club”, încearcă directorul spitalului să găsească explicaţii pentru tinerii cu răni mutilante ieşiţi la suprafaţă, ca nişte zombie dintr-o noapte de Halloween, din catacombele clădirii Pionierul.

Pe Calea Griviţei, la Spitalul de arşi, jurnalistul sportiv Teodora Maftei este internată la terapie intensivă cu arsuri severe, întinse pe o suprafaţa mare din corp. Starea ei este gravă, însă e stabilă, iar doctorii o ţin sub sedative pentru durerile atroce. Pentru Teo, un fotograf pasionat şi talentat care se afla în prima linie în club, lângă scenă, pentru a prinde emoţia unui concert rock, durerile şi lupta nu sunt noi. E o veterană. „Uneori e nevoie să mori puţin ca să simţi cu adevărat că trăieşti”, mărturisea ea în urmă cu câţiva ani pentru Perfecte.ro. Nu e un citat de genul celor care-ţi umplu dimineaţa contul de Facebook. Teo a suferit şapte intervenţii chirugicale, dintre care trei pe creier, pentru ameliorarea simptomelor unui sindrom care încearcă să alieneze o tânără trecută de 30 de ani.


Teodora Maftei în prima linie, la un concert din 2013

Teo nu e singură. Alţi zeci de tineri se luptă în dimineaţa asta, pe paturile din spitalele cocoşate ale Bucureştiului. O viziune Apocaliptică răsare galopând pe câmpiile nesfârşite ale reţelelor de socializare: „Închipuiţi-vă dacă vine un cutremur!”. Cătălin Tolontan spune că autorităţile au fost la înălţime. E adevărat. Sutele de ambulanţele au creat la propriu în miez de noapte un lanţ auto roşu-auriu, aşa cum vezi în fotografiile surprinse noaptea pe străzile marilor metropole din lume. Prin gemuleţele din spatele şoferilor se vedeau spinările paramedicilor revenind, iarăşi şi iarăşi, în lupta încăpăţânaţă pentru restabilirea pulsului tinerilor călcaţi în picioare, asfixiaţi, arşi. Autorităţile vor suferi, însă, de un rău teribil de înălţime, începând cu momentul în care cineva interesat va lua la bani mărunţi modul în care au fost, sau poate n-au fost acordate, autorizaţiile de funcţionare pentru cluburile aflate în clădirile vechi din centrul Capitalei. Chiar aşa. Cum poate cineva să organizeze efecte pirotehnice într-un club capitonat cu burete antifonic, puternic inflamabil?

Apocalipsa a venit în Tăbăcăriei

Pentru cei care le-au văzut, scenele de pe asfaltul murdar din strada Tăbăcăriei sunt generatoare de insomnii. Sub o ciupercă de fum şi de miros de ars, doctorii lucrau ca-n prima linie a frontului la lumina suprarealistă a farurilor. În spatele unei ambulanţe, un tânăr inert era tras cu disperare înapoi printre noi. Îi lipsea un pantof, picioarele erau desfăcute aproape neomeneşte, în timp ce doctorii pompau cu palmele împreunate în sternul lui fraged. Unu’, doi, trei…Numărătoarea continua drăcească, mâinile se umpleau de cârcei şi atunci doctorii schimbau locul. Pulsul nu revenea. În acest timp, la picioarele lui, o tânără roşcată îl ţinea de mână pe iubitul aflat în drum spre altă lume şi îi şoptea, plângând, vorbe numai de ea ştiute. La câţiva metri, scena era repetată. Imediat lângă, un alt masaj cardiac. „Sunt cel puţin 20 fără puls”, mărturisea o tânără-jandarm cu beretă. În jurul ei, viaţa tânără încerca să-şi tragă înapoi seva pierdută într-o sală de concert devenită un loc infernal de tortură. Atunci când reuşea, în faţă îţi răsărea ca o stafie un băiat, sau o fată, cu faţa murdară de funingine, tremurând necontrolat din cauza şocului teribil. Din când în când, prin stratul negru de pe obraji îşi făceau loc lacrimi.

În 1985, pe Heysel, italianul Bruno Guarini a asistat la moartea fiului său, Alberto, înainte finalei de Cupa Campionilor, Juventus – Liverpool. Înghesuiţi de mulţimea speriată de asaltul huliganilor englezi, destinele celor doi s-au despărţit într-o secundă: “Alberto mi-a strigat: “Tată, pe unde să o iau? Pe deasupra sau pe dedesubt?” I-am strigat înapoi să o ia pe sub barieră. Ultimele lui cuvinte au fost: “Papa, mi stanno schiaccando! Tată, mă strivesc!” Îmi aduc bine aminte totul, ca într-un film pe care-l urmăreşti până la final şi apoi, brusc, se opreşte. Uneori, mă trezesc noapte şi revăd totul de la capăt”. Bruno şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a revenit, şi-a găsit fiul mort, călcat în picioare.

Părinţii care-şi caută în această dimineaţă copiii călcaţi în picioare sau asfixiaţi au dreptul să afle ce s-a întâmplat în clubul Colectiv. Să afle, vorba piesei cântate în deschiderea concertului de vineri seară, „The way we die”, modul în care 27 de tineri au murit ascultând o trupă rock aflată pe val, cu concerte susţinute recent în străinătate. Din nefericire, numărătoare nu pare încheiată.

În Anglia, rudele celor 96 de fani morţi la o semifinală de Cupa Angliei, pe stadionul Hillsborough, au trebuit să aştepte aproape un sfert de secol pentru a afla că autorităţile, şi nu cei dragi lor, au fost de vină pentru carnagiu. În 1989, poliţia permisese suporterilor să intre într-o peluză într-un număr mult mai mare decât prevedea capacitatea stadionului, dar aruncase vina pe bişniţari. Abia în 2012, premierul britanic David Cameron şi-a cerut public scuze. Presiunea campaniei „Justice for 96” a avut finalmente succes.

Dreptatea pentru cei 27 ar trebui să-i preocupe românii care la ora asta se pregătesc să profite de probabil ultima zi frumoasă de toamnă. Abia când vinovaţii vor plăti pentru cea mai mare tragedie petrecută vreodată într-un club din România, vom putea spune că autorităţile au fost într-adevăr la înălţime. Deocamdată, contemplăm indiferenţa TVR, sesizată de Tolo. Apropo, la ora 1 noaptea, în timp ce doctorii şi ziariştii Realitatea, Digi 24, RTV şi Antena 3 au venit de acasă pentru a-şi face meseria, într-o mobilizare incredibilă, care nu ţine de modul în care sunt plătiţi şi de direcţiile editoriale pe care le urmează, pe postul public rula o scenă pudică de sex.

This is the way we live.

Luptă, Teo! Luptaţi, copii! Suntem alături de voi!

PS – Am ajuns în faţa clubului Colectiv la câteva zeci de minute după tragedie, dar nu am putut scoate telefonul din buzunar pentru a fotografia sau a filma. Îi rog pe cei care continuă să distribuie pe reţelele de socializare poze cu trupurile carbonizate din interiorul clubului să se gândească o clipă la părinţii care astăzi îşi plâng morţii.

Sursa: prosport.ro

Aboneaza-te la newsletterul 1923.ro

* indicates required





1 COMENTARIU