Rapid Giuleşti trebuia să lupte dacă îşi iubea galeria. Aşa am învăţat încă din primele clipe în care am ajuns pe stadionul Republicii, undeva prin ’76 sau ’77. „Raaa-pid Giu-leşti! Luptă dacă ne iubeşti!!”, tuna tribuna a doua şi, acoperiţi cu o pelerină din plastic, transparentă, eu cu tata şi cu Marian, fratele lui cumnatu-meu, mare rapidist (fratele!), aşteptam, într-o atmosferă trepidantă, să înceapă jocul. Era o partidă cu Craiova, evident, altfel n-aveam ce căuta în formula aceea acolo. Ploua mărunt şi ştiu că taică-meu a început să râdă când Marian, care era cu vreo 5 ani mai mare ca mine, a rostit extrem de sigur pe el, la ieşirea giuleştenilor din tunel: „Hai băieţii! Hai Realul! Hai, că dacă nici p-ăştia nu-i bateţi…”
„Cum adică, Marian, nici p-ăştia?… Vezi să nu retrogradaţi anu’ ăsta!”, a continuat schimbul de replici şi, deşi nu asta e important aici, coborârea Rapidului în „B” chiar s-a întâmplat în acel sezon… Aşa era Rapid, o echipă în faţa căreia n-am avut niciodată sentimentul de teamă, ca adversar, ba dimpotrivă, mi-era mai dragă decât celelalte şi nu de puţine ori m-am întrebat de ce.
Aşa erau ei, ca Marian, tot timpul siguri de ei, vag ironici, caterincoşi, spiritual-bombastici, ei erau Realul, Rapidul, Giuleştina… Benigni însă, deşi Craiova pierduse în faţa lor Cupa din ’75, dar acea amintire – eram, oricum, prea copil – nu lăsase mari urme. Benigni, însă cu o galerie care se inflama imediat când era vorba de Dinamo, de pildă, o echipă care avea ce să-ţi inspire, ca adversar. Poate de aceea Rapid era de pus la suflet, dar şi acolo în joacă, glumind… Pentru că ei erau Rapiduleţul, cu Colea Răutu, cu Ştefan Bănică, cu scenetele de sâmbătă seară de la „Satiră şi umor”, gata oricând să suporte ironia celorlalţi şi să răspundă încă şi mai şi. Ei îşi spuneau, fără să fie, cum le spunea restul lumii, aproape ca un vag titlu de mândrie: „ţiganii!”. Şi râsul lor era tonic într-o astfel de discuţie cu lumea: „Voi vorbiţi?!”
…Aşa a fost începutul, aşa i-am cunoscut. Mai târziu am aflat povestea reală, cea din ziua de 25 iunie 1923, când tricourile albe au devenit vişinii pentru a putea masca mai bine impregnarea lor cu fumul locomotivelor. Ştiu poveştile toate şi cred că le ştiu mulţi, de aceea n-am să insist cu „glasul roţilor de tren”, vorba lui nea Vanea. Lucrătorii de la Atelierele Griviţa şi jucătorii unei echipe, Excelsior, care era deja în cartier, au pus bazele „Asociaţiei Culturale şi Sportive CFR”, cu maistrul Teofil Copaci preşedinte şi cu strungarul Grigore Grigoriu căpitan de echipă şi pentru că jucase pe la Venus… în casa lui Grigoriu se confecţionase echipamentul, iar bocancii la Ateliere. Ştiu toate astea, şi cele 6 Cupe ale României luate consecutiv până la război, finala Cupei Europei Centrale, rămasă nedisputată, titlul din ’42, neacordat, adică Trofeul Basarabia… Ştiu, de la nea Vanea şi de la George Mihalache cine au fost Bazil Marian, Ionică Bogdan, Baratky, minunea blondă…
Ce vreau eu să spun e cum am înţeles ce înseamnă Rapid. Care nu era doar atât. La începutul anilor ’80 am aflat din Cenaclul Flacăra că era a doua echipă de suflet a lui Adrian Păunescu, deci şi a mea. Galeria Rapidului, una total anti-sistem, era o încântare: s-o auzi terfelindu-i pe securişti şi pe miliţieni, şi acolo, la tribuna a doua, dar şi în Cenaclu, la Polivalentă, era ceva! Şi nu numai. La Teatrul Bulandra, la Grădina Icoanei, Florian Pittiş ţineas un spectacol dumnezeiesc, „Poezia muzicii tinere”, o istorie a rock-ului, în special a celor 4 Beatles şi niciodată nu apărea în faţa publicului fără puloverul vişiniu cu litera „R” în piept. Iar încheierea era invariabilă: „Nu mai plânge, fată dragă, pân’ la vară nu murim!… Tot ce vă doriţi şi Rapidul în A!”
Aici era Rapidul. Aici şi în sufletul geamgiului Mincea, miticul şef de galerie de la tribuna a II-a. Evident, ştiam ce făceau băieţii lui în deplasări, aventuri epice care merită o carte, cum s-a venit pe jos de la Ploieşti, în 1967, anul naşterii mele şi al titlului lor, dar mai ales mă încânta felul în care galeria Rapidului o sprijinea pe cea a Craiovei şi întotdeauna şi oriunde în Bucureşti. „Între Ştiinţa şi Rapid / Legătură de granit!” sau „Rapid Bucureşti / Frate cu Craiova eşti!” răsunau în Ştefan cel Mare când Maxima se bătea la titlu cu Dinamo prin ’81, ’82 şi mai târziu… Era Rapid, veneau în ajutor rapidiştii… Apoi imnul, cel mai frumos dintre toate, auto-ironia la eşec, explozia din momentele crunte anti-sistem, mişto-ul fin, „Daţi-ni-l pe Valentin / Şi vi-l dăm pe Damaschin!”… Până la urmă Damaschin a ajuns la Dinamo şi nu la Steaua, în schimbul fiului lui Ceauşescu, dar în Giuleşti te simţeai liber! Iar asta era tot. Acolo s-a amendat înfiorătoarea cursă spre Gheata de Aur a lui Cămătaru, la un Rapid – Dinamo 5-4, „Vino, Cami, peste noi / Să ne dai şi golul doi!”… „Toni Polster, unde eşti? / Să vezi circul din Giuleşti!”…
…După Revoluţie n-au mai fost aşa. Dar bannerul pe care l-am văzut atunci, în ’77, e acelaşi, e acolo, e întotdeauna lângă ei şi pentru noi, restul lumii: „Rapid – poveste fără sfârşit!” Ceea ce era de demonstrat. Mă gândesc uneori că, de fapt, ei au fost poezia muzicii tinere.
Rapid a pierdut primul meci din 2014, sec, 0-4, în faţa lui Ferencvaros într-un amical jucat în Antalya. Când joci împotriva locului cinci din Ungaria, al cărui vedetă e eterna speranţa Andrei Ionescu, nu poţi găsi prea multe scuze. Dar să fim înţelegători cu băieţii noştri, pentru că le e greu din toate punctele de vedere. Dincolo de rezultat însă, numele adversarului stârneşte nostalgii datorită faptului că este exact cel pe care să-l întâlnim în finala Cupei Europei Centrale din 1940, care nu s-a mai disputat niciodată din cauza războiului.
În altă ordine de idei, iată care sunt cele două formaţii pe care Viorel Moldovan le-a aliniat la startul fiecărei dintre cele două reprize:
Nu a fost un jucător de nivelul lui Baratky, Ionică Bogdan, Cossini ori Lenegheriu, dar a împărţit acelaşi vestiar cu ei în anii ’30 – ’40, atunci când Rapid a avut una dintre cele mai mari echipe din istorie. A pus umărul la câştigarea a cinci Cupe ale României, a campionatului de război – cunoscut şi sub denumirea de Cupa Basarabiei – şi a fost pe teren la celebrul meci cu Gradjanski Belgrad din 1940, scor 1-1, la finalul căruia Rapid obţinea, prin tragere la sorţi, calificarea în finala Cupei Europei Centrale. Nu a jucat toată viaţa doar la Rapid, dar destinul i-a adus în cale, în cea mai mare parte a timpului petrecut ca jucător activ, echipe feroviare, precum CFR Cluj sau ACFR Braşov.
Foto: ProSport
Imediat după ce a încheiat cariera de fotbalist s-a apucat de antrenorat, devenind, după cum mulţi au spus, unul dintre cei mai buni antrenori de copii şi juniori care au activat vreodată în România. Evident, tot pentru Rapid. Sandu Neagu, Marian Stelian, Marian Ioniţă, Nicolae Manea sau Florin Marin sunt numai câteva dintre numele lansate de nea Costea spre marea performanţă. În anii ’70 a ieşit la pensie, trăindu-şi tihnit bătrâneţile într-un apartament decent din Pajura, alături de soţia sa, pe care, din păcate, a pierdut-o în 2005. Omul care dădea dovadă de o luciditate debordantă chiar şi la peste 90 de ani nu a rezistat departe de Rapid şi în urmă cu aproximativ un deceniu putea fi găsit ca vânzător la casa de bilete a clubului, care de câţiva ani buni îi poartă numele.
Foto: ProSport
În urmă cu numai o lună, nea Costea a împlinit venerabila vârsta de 101 ani şi chiar dacă auzul, văzul şi memoria îi erau şubrezite la maximum, pentru bătrânelul firav respectul şi bunul-simţ rămăseseră pentru veci în instinct, iar fiecare oaspete care îi trecea pragul era întâmpinat cu o strângere viguroasă de mână, aproape şocantă pentru vârsta sa. Nici la plecare lor, nea Costea nu uita ce are de făcut şi îşi conducea vizitatorii până la uşă, cu toate că majoritatea timpului şi-l petrecea în pat. De acest lucru au fost convinşi şi Adrian Iecnsi sau Daniel Pancu, doi dintre ultimii oameni care i-au trecut pragul bătrânelului. Actualul atacant al Rapidului chiar în urmă cu două săptămâni. Ieri dimineaţă, la mai puţin de 24 de ore după ce Adunarea Generală a FRF a certificat excluderea Rapidului din Liga I, moş Ion a plecat într-o lume mai bună, unde în mod cert nu există atâta suferinţă şi nedreptate.
Foto: ProSport
Probabil că nimeni nu a avut timp să-l informeze despre ceea ce s-a întâmplat cu Rapid, dar nici nu era nevoie, fiindcă legătura sa telepatică pe care o avea cu culoarea vişinie l-a făcut imediat să simtă că ceva nu e în regulă… O să ne fie dor de tine, nea Costea şi de poveştile tale despre Baratky. Nu vom uita niciodată ce ai făcut pentru Rapid şi că ţi-ai dedicat întreaga viaţă echipei pe care noi o iubim atât. Să-ţi fie ţărâna uşoară şi să-i saluţi, acolo Sus, din partea noastră, pe ceilalţi jucători ai marelui Rapid interbelic!
Ziarele vremii au redat minunea din Giuleşti, datorată golurilor lui Cuedan (62), Moldoveanu (69), Auer (80), Bogdan (90)
Sunt 72 de ani de când fiecare rapidist s-a întrebat, măcar o dată: “Ce-ar fi fost dacă…?” Au trecut aproape trei sferturi de veac de la finala Cupei Europei Centrale pe care Rapid n-a mai disputant-o în faţa marelui Ferencvaros Budapesta. Oficial, din cauza celui de-al doilea război mondial. Neoficial, situaţia politică tensionată de pe Mapamond nu a fost decât o mască în spatele căreia s-a ascuns o echipă maghiară care s-a temut să nu fie spulberată de Rapid. Pentru noi, cei care iubim Giuleştiul, povestea este destul de cunoscută şi ea trebuie să constituie un punct de plecare pentru întreaga istorie a fotbalului românesc. În anii care au încadrat momentul inaugurării stadionului numit în prezent “Valentin Stănescu”, Rapidul era una dintre cele mai bune echipe ale Europei şi, dacă luăm prin deducţie logică, chiar din lume.
Algoritmii sunt simpli şi au la bază anul 1938, adică cu doi înaintea marii finale pe care timpul a acoperit-o parţial cu rugină, când feroviarii noştri au produs una dintre cele mai spectaculaose răsturnări de scor din istoria fotbalului european. Aţi auzit băieţi? Băgaţi la cap ce e mai jos şi urcaţi-i pe garduri pe olandezi! Pentru Rapid nu există imposibil! Nici măcar după 0-4!
Nici atunci nimeni nu credea în minuni…
Am bătut vicecampionii lumii!
În vara lui 1938 se juca a treia finală a campionatului mondial din istorie, iar Italia învingea în finală cu 4-2 Ungaria din al cărei lot făceau parte Szalay, Szucs, Zsengeller, Vincze şi Balogh. Primii patru au fost chiar titulari în meciul în urma căreia maghiarii au dobândit statutul de a doua cea mai bună echipă naţională din lume. La fix o săptămână după acel moment, Ujpest Budapesta, echipă la care erau legitimaţi cei menţionaţi mai sus, a primit-o acasă pe Rapid, într-un meci din cadrul Cupei Europei Centrale. Scorul, 4-1, cu toate golurile marcate de Zsengeller, al doilea golgheter al Cupei Mondiale şi unul dintre cei mai mari atacanţi din istoria fotbalului, părea de neevitat. Cu asemenea adversari, băieţii din Giuleşti nu puteau avea speranţe prea mari pentru retur. Eventual, poate, se gândeau la o victorie de palmares. Succesul a venit, a fost de palmares şi a rămas aşa! Şi ce palmares! Rapid a câştigat cu 4-0 şi s-a calificat mai departe, după o ultimă jumătate de oră de vis, în care s-au marcat toate golurile! Apoi, ne-a eliminat Genoa, onorabil. Dar cine era Genoa? Reprezentanta campioanei mondiale!
Marea Ferencvaros s-a temut de Rapid!
A fost ca un preludiu perfect, care a durat timp de doi ani, până la dubla cu Hungaria Budapesta, o echipă nu la fel de mare, dar care a rămas în istoria fotbalului pentru că la doar câţiva ani de la întâlnirea cu Rapid l-a dat pe cel mai mare fotbalist din istoria Ungariei. I-am spulberat cu 5-1 la general, iar pasul următor a fost Gradjanski Zagreb. Croaţii nu mai există din 1945, dar la acel moment erau “regii” Iugoslaviei, o formaţie care spulbera Barcelona, Bilbao, Liverpool sau aceeaşi Ujpest, sub comanda unui antrenor… ungur, Marton Bukovi. Chiar dacă era vorba şi despre meciuri amicale.
O echipă care reuşea 0-0, tot într-un amical, cu naţionala Braziliei. Noi i-am eliminat la “aruncarea monedei” după trei remize, dar ce contează? Am fost egalii unor coloşi şi primeam un binemeritat loc în finala care nu s-a jucat niciodată. Puteam să o pierdem, dar mai ales să o câştigăm. În mod cert dacă Ferencvaros era sigură pe victorie, nu ar fi evitat niciodată să se pună în calea Rapidului. Poate că şi noi ne-am mulţumit cu puţin, nu am crezut în forţa noastră, am acceptat situaţia şi nu am insistat ca meciul să se joace. De aceea, vom rămâne veşnic cu aceeaşi întrebare: “Ce-ar fi fost dacă…?” Dacă s-ar fi jucat singura finală de Cupă Europeană care nu şi-a desemnat vreodată câştigătorul…
Cutia cu amintiri
Să spunem că suntem campionii morali de atunci? E poate pueril, dar perfect justificabil, pentru că echipele din Ungaria şi Iugoslavia din acei ani nu era de nivelul Barcelonei de azi, dar în mod cert erau de-o măsură cu formaţiile englezeşti din anii 80. Echipe care în a doua jumătate a acelei decade n-au avut drept de joc în Cupa Campionilor Europeni, adică strămoşul mai bogat şi mai promovat, nu însă neapărat şi mai valoros al Cupei Europei Centrale… O încheiere spectaculoasă e mai greu de găsit, dar ce poate fi mai spectaculos decât să recitim o dată eroii care în 1938 şi 1940 ne-au făcut pentru prima dată să fim mândri că suntem rapidişti? Exact, nimic!
1938, la meciul retur cu Ujpest:
Petre Rădulescu – Ştefan Wetzer, Nicolae Roşculeţ – Vintilă Cossini, Gheorghe Răşinaru, Ladislau Raffinsky – Ionică Bogdan, Ioachim Moldoveanu, Ştefan Auer, Iosif Lengheriu, Alexandru Cuedan
*singurul jucător care a mai apărut în această campanie a fost Iuliu Baratky
1940, la al treilea meci cu Gradjanski:
Petre Rădulescu – Iosif Slivăţ, Iosif Lengheriu – Ion Costea, Ion Wetzer, Ioachim Moldoveanu – Radu Florian, Francisc Simko, Iuliu Baratky, Dan Gavrilescu, Ionică Bogdan
*în această campanie au mai evoluat: Gheorghe Răşinaru, Vilim Sipoş, Vintilă Cossini şi Ştefan Auer
P.S.: Mi-aş dori ca după meciul cu Heerenveen să înlocuim frământarea “ce-ar fi fost dacă?”, cu o dulce amintire, care să răsune peste alţi 72 de ani: “cine ar fi crezut?”. Nu ştiu dacă se poate, dar până la urmă, noi facem „trafic de vise”. 🙂
